ICCJ. Decizia nr. 6813/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6813
Dosar nr. 6350/3/200.
Şedinţa publică din 18 octombrie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 931 din 3 iulie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii L.F., L.A., R.T., B.A. şi B.V., în contradictoriu cu pârâţii M.R., M.M. şi B.L.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat prin acţiune repunerea în termenul de contestare a dispoziţiei nr. 1174/2003 emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi anularea acestei dispoziţii prin care pârâţilor le-a fost restituit în natură terenul în suprafaţă de 84,95 mp, situat în Bucureşti, susţinând că terenul restituit pârâţilor nu este liber, fiind ocupat de căminul de apă, contor al blocului în care locuiesc şi că prin punerea în posesie a pârâţilor s-ar aduce atingere distanţei legale în materie de construcţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor.
La termenul din 15 mai 2006, reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată şi a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, iar această pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi, în subsidiar, excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
A reţinut tribunalul, că excepţia lipsei calităţii procesuale se analizează cu prioritate şi este întemeiată, deoarece, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, Decizia sau dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare ori a entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele înscrise în art. 3 şi art. 4 din lege, rezultă că reclamanţii nu pot fi incluşi în categoriile de persoane îndreptăţite şi prin urmare nu au deschisă calea contestaţiei împotriva deciziei de restituire.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţi, a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare instanţei competente, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că, în interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, terţele persoane nu au calea contestaţiei împotriva dispoziţiei sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat, interpretarea fiind justificată în raport de actuala reglementare a art. 24 alin. (31) din lege, text introdus prin Legea nr. 247/2005, iar reclamanţii, care îşi justifică calitatea procesuală prin invocarea unor drepturi locative asupra imobilului, nu au calea procedurii speciale în justiţie, prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001, însă nu le poate fi îngrădit accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, prin negarea dreptului de a ataca dispoziţia de restituire.
În acest context, potrivit art. 84 C. proc. civ., instanţele au obligaţia să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, iar, în speţă, s-a formulat o acţiune de drept comun.
Or, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluţionează în primă instanţă toate cererile şi procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Textul instituie regula jurisdicţiei de drept comun în favoarea judecătoriilor, iar normele de competenţă sunt de strictă interpretare.
În prezenta cauză, nici dispoziţiile art. 2 C. proc. civ. şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competenţa tribunalului pentru soluţionarea acţiunilor formulate de terţele persoane.
De altfel, reclamanţii în termenul procedural şi-au precizat acţiunea, solicitând constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii M.R., M.M. şi B.L.G. care, invocând art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., au susţinut că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pentru că au fost încălcate dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Au arătat recurenţii că, prin acţiune, reclamanţii au solicitat instanţei de fond repunerea în termenul de 30 de zile pentru a contesta dispoziţia şi au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acţiunea astfel formulată fiind scutită de plata taxei de timbru.
În apel, contrar realităţii, reclamanţii au susţinut că ar fi formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute, întemeiată pe dreptul comun, iar, faţă de conţinutul acţiunii, în faţa instanţei de apel a fost formulată o nouă cerere de chemare în judecată, deşi, potrivit art. 294 alin.(1) C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi.
La prima instanţă reclamanţii nu au precizat că „ar solicita judecarea cauzei întemeiată pe dreptul comun", aşa cum greşit reţine instanţa de apel, sau că renunţă la cererea de repunere în termen.
Au mai susţinut recurenţii, că au fost încălcate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că, în raport de conţinutul acţiunii, sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, iar instanţa de apel trebuia să cenzureze legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de prima instanţă şi nu să suplinească cererile reclamanţilor, pronunţându-se strict cu privire la calitatea procesuală activă a apelanţilor.
Instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la o cerere care nu există, pentru că în precizarea de la fila 28 din dosarul tribunalului nu se fac referiri la judecarea cauzei potrivit dispoziţiilor dreptului comun, iar accesul liber la justiţie este realizat, pentru că „nimic nu îi împiedică pe reclamanţi să formuleze cerere la Judecătoria sectorului 1".
S-a invocat şi faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut că cererea trebuia judecată potrivit dispoziţiilor dreptului comun, constată că este scutită de plata taxei de timbru. Deoarece sunt scutite de plata taxelor de timbru numai acţiunile legate de aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii trebuiau să fie obligaţi la plata taxei de timbru.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate, se constată că nu este fondat.
În cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., aşa cum susţin recurenţii, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în atribuţiile autorităţii legislative sau executive şi nu cazurile de aplicare greşită sau încălcare a unor dispoziţii legale, cum invocă recurenţii.
În prezenta cauză, prevederile art. 294 C. proc. civ. nu au fost încălcate, deoarece apelanţii nu au formulat în apel o cerere nouă. Aceştia au susţinut că au investit tribunalul cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a deciziei, că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi că, potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea trebuia calificată ca reprezentând o acţiune de drept comun.
Calitatea procesuală activă a intimaţilor-reclamanţi este determinată de modul în care este calificată acţiunea formulată de aceştia, deoarece, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, raportul juridic se naşte între titularul notificării şi unitatea care a emis dispoziţia, iar terţele persoane care nu sunt părţi în acest raport juridic nu pot ataca dispoziţia printr-o acţiune întemeiată pe art. 26 din lege.
Acestea pot însă formula acţiune în constatarea nulităţii actului după procedura de drept comun, iar în prezenta cauză, din conţinutul acţiunii înregistrată la instanţă la data de 20 martie 2006, în care s-a formulat cerere de repunere în termenul de a contesta dispoziţia, rezultă că s-a formulat contestaţie, însă, din conţinutul cererii aflată la fila 28 din dosarul tribunalului, răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse de reclamanţi, rezultă că aceştia au investit instanţa cu acţiune de drept comun, în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei.
Susţinerile recurenţilor că tribunalul nu a fost investit cu acţiune în constatarea nulităţii şi că nu s-au invocat dispoziţiile dreptului comun nu sunt întemeiate, deoarece în cererea de la fila 28 din dosarul tribunalului există precizarea „am înţeles să ne judecăm pentru constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1177 din 16 iulie 2003". În răspunsul la întâmpinare se indică acelaşi obiect al cererii şi se susţine că „faţă de acest obiect acţiunea este imprescriptibilă", iar în concluziile scrise s-au invocat dispoziţiile Codului civil care completează Legea nr. 10/2001 şi s-a susţinut că acţiunea în constatarea nulităţii unui act poate fi formulată de orice persoană şi este imprescriptibilă.
Faţă de aceste precizări, calificarea dată cererii reclamanţilor de instanţa de apel, ca fiind de drept comun şi nu contestaţie întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este corectă.
Neîntemeiată este şi critica privitoare la obligaţia de plată a taxelor de timbru.
Art. 55 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt scutite de la plata taxelor de timbru toate cererile sau acţiunile în justiţie „legate de aplicarea prevederilor prezentei legi".
Din sintagma „legate de aplicarea prevederilor prezentei legi" rezultă că sunt scutite de plata taxelor de timbru toate cererile şi acţiunile, inclusiv cele de drept comun, legate de aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 şi nu doar contestaţiile formulate în baza art. 26 alin. (3) din lege. Or, acţiunea în constatarea nulităţii dispoziţiei emise în baza art. 25 din Legea nr. 10/2001 este legată de aplicarea legii speciale, chiar dacă se formulează pe calea dreptului comun.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâţi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâţii M.R., M.M. şi B.L.G. împotriva deciziei nr. 22 A din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6816/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 681/2007. Civil → |
|---|
