ICCJ. Decizia nr. 6816/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6816
Dosar nr. 2285/1/200.
Şedinţa publică din 18 octombrie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa civilă nr. 35/F din 24 februarie 2004, a respins ca nefondată cererea formulată de petentul M.G., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Feteşti, prin primar, U.A., S.R., H.A., P.I., A.I. şi A.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor nr. 10/1968, masa succesorală rămasă la decesul autorului reclamantului a fost alcătuită dintr-o construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 3000 mp, situate în Feteşti, cumpărate în anul 1947 fără a poseda acte de proprietate. Succesori ai defunctului sunt S.M., soţie supravieţuitoare şi M.M., M.G. şi M.R., fiecare cu câte o cotă de ¼.
Cu privire la imobil (teren şi construcţie), s-a hotărât ieşirea din indiviziune prin sentinţa civilă nr. 1863 din 18 iunie 1968 a Judecătoriei Constanţa, reclamantului fiindu-i atribuită suprafaţa de 718,07 mp teren şi o parte din construcţie.
După efectuarea partajului, reclamantul i-a chemat în judecată pe vecinii săi pentru stabilirea liniei de hotar şi obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 407 mp teren, susţinând că, potrivit certificatului de moştenitor, îi revine suprafaţa de 1125 mp teren, însă acţiunea a fost respinsă.
S-a mai reţinut, că reclamantul nu a făcut dovada că este proprietar exclusiv al suprafeţei de 3000 mp teren, iar pârâţii au făcut dovada dreptului lor de proprietate, cu acte autentice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1439 din 4 noiembrie 2005 a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că, faţă de dispoziţiile art. II din Legea nr. 219/2005 şi valoarea imobilului, competent să soluţioneze calea de atac este tribunalul şi nu curtea de apel.
Primind dosarul, Tribunalul Ialomiţa, prin Decizia civilă nr. 35 A din 20 februarie 2006, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 3358 din 30 martie 2006, a stabilit competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 35 F din 24 februarie 2004 a Tribunalului Ialomiţa, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, s-a reţinut că obiectul cererii reclamantului îl constituie restituirea suprafeţei de 1560 mp teren, preluată abuziv de Primăria Feteşti, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamantul a solicitat introducerea în cauză a pârâţilor persoane fizice, deoarece, cu adresa nr. 26073 din 14 octombrie 2002, Primăria Feteşti i-a comunicat că notificarea se adresează persoanelor fizice care deţin imobilul.
A reţinut Înalta Curte, că litigiul având ca obiect restituirea terenului preluat abuziv de Primăria Feteşti, pentru care s-a formulat notificare, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, competent să soluţioneze pricina în primă instanţă este tribunalul, iar competenţa soluţionării apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti aparţine Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, investită prin regulatorul de competenţă să soluţioneze apelul declarat de reclamant, prin Decizia nr. 531 A din 4 octombrie 2006, a respins apelul, reţinând că, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare din data de 1 mai 1947, se constată că nu este încheiat în formă autentică, nu este transcris pentru opozabilitate şi nu rezultă că suprafaţa de 3000 mp teren este aceeaşi cu terenul revendicat de reclamant, situat în Feteşti.
Certificatul de moştenitor invocat de apelant nu are putere doveditoare în privinţa dreptului de proprietate al autorului său, iar faptul menţinerii certificatului de moştenitor prin sentinţa civilă nr. 1863 din 19 iunie 1968 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 786/1968 a Tribunalului Călăraşi, nu are relevanţă în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 3000 mp.
S-a mai reţinut, că suprafaţa de teren care a făcut obiectul partajului a fost de 1436,14 mp şi nu de 3000 mp, înscrierea în registrul agricol şi adeverinţa nr. 20766 din 9 noiembrie 2000 nu constituie titluri de proprietate pentru reclamant, iar motivul de apel care priveşte acordarea de teren în echivalent, pe alt amplasament, nu este fondat, pentru că „reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu acţiune în revendicare", în cadrul căreia primăria nu poate fi obligată să acorde teren în compensare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu acţiune în revendicare, deoarece terenul care face parte din suprafaţa de 3000 mp, aferentă construcţiei, a fost preluat abuziv de stat, fără nici un titlu. Deşi la instanţa de apel s-a efectuat o expertiză, şi expertul a stabilit amplasamentul terenului şi cine îl deţine, proba nu a fost valorificată, iar în privinţa contractului de vânzare-cumpărare din data de 1 mai 1947 a fost încălcat principiul res iudicata ius facit inter omnes, pentru că hotărârea invocată nu a stabilit doar o stare de fapt, ci şi una de drept de care trebuia să se ţină cont.
A susţinut recurentul, că la data de 1 mai 1947 s-a încheiat un act sub semnătură privată privind vânzarea-cumpărarea suprafeţei de teren, act care nu a mai fost încheiat în formă autentică, deoarece la scurt timp (18 mai 1947) cumpărătorul (tatăl recurentului) a decedat, însă instanţa care a soluţionat cererea având ca obiect anularea certificatului de moştenitor a reţinut că vânzarea a fost făcută conform regulii consensualismului (art. 1295 C. civ.).
La momentul încheierii actului vânzarea nu era supusă nici unei restricţii, iar actele normative privind valabilitatea vânzării (Decretul nr. 221/1950 şi Decretul nr. 42/1951) sunt ulterioare.
Recurentul a mai arătat, că netranscrierea actului nu poate fi invocată de intimaţi, care deţin suprafeţe de teren în plus „acaparând diferenţa de teren care nu s-a mai găsit" cu ocazia partajului şi că terenul în suprafaţă de 3000 mp este aferent construcţiei din oraşul Feteşti şi este identificat în rapoartele de expertiză.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate, se constată că este fondat.
Decizia atacată a fost dată cu nesocotirea deciziei Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă. Prin această hotărâre s-a stabilit competenţa curţii de apel să soluţioneze apelul în raport de obiectul litigiului (restituirea suprafeţei de 1560 mp teren pentru care reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) şi de prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de regulatorul de competenţă prin care instanţa de apel a fost investită cu soluţionarea apelului şi de precizarea făcută de apelantul-reclamant în cererea de la fila 23 dosar care cuprinde motivele de apel, că a formulat acţiunea în condiţiile Legii nr. 10/2001, susţinerile apelantului urmau a fi analizate în raport de prevederile legii speciale.
Or, instanţa de apel, în stabilirea dreptului de proprietate al autorului recurentului-reclamant asupra terenului care face obiectul pricinii nu a avut în vedere prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 23. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, în care se arată ce se înţelege prin acte doveditoare, iar în privinţa cererii apelantului ca primăria să fie obligată să-i acorde prin echivalent o suprafaţă de teren pe un alt amplasament a reţinut că reclamantul a investit instanţa cu acţiune în revendicare, în cadrul căreia nu se poate acorda teren în echivalent, deşi, în acţiunea înregistrată la tribunal la 15 aprilie 2002, reclamantul a arătat în mod expres că cheamă în judecată Primăria Feteşti, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul înscris în notificare. În regulatorul de competenţă a fost stabilit obiectul pricinii ca fiind cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar în motivele de apel, de asemenea, există precizarea că cererea a fost formulată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Schimbând obiectul cererii, instanţa de apel a pronunţat Decizia atacată cu nesocotirea regulatorului de competenţă şi cu încălcarea principiului disponibilităţii, făcând incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De aceea, fără să se analizeze celelalte critici, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată Decizia atacată şi, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 531 A din 4 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6814/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6813/2007. Civil → |
|---|
