ICCJ. Decizia nr. 6900/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6900
Dosar nr. 19257/2/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 1995 reclamanţii: C.N.I.; C.N.V. şi C.P.F. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Ulterior, printr-o petiţie formulată la 30 mai 1957 H.M., H.A., V.L. şi V.V. au intervenit în cauză în interesul pârâtului invocând calitatea lor de chiriaşi, deţinători ai unor apartamente situate în imobilul revendicat şi solicitând respingerea acţiunii.
Cereri de intervenţie în interesul pârâtului au fost de asemenea formulate la 5 decembrie 1997 de către C.E.; R.V. şi R.D. şi la 3 aprilie 1998 de către C.F., C.M. şi C.B.
Distinct de acestea, la data de 5 decembrie 1997, M.N., având de asemenea calitatea de chiriaş al unui apartament situat în imobilul aflat în litigiu, a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu prin care, în esenţă, a solicitat anularea formelor de indisponibilizare a respectivului imobil dispuse de instanţă la cererea reclamanţilor.
Acţiunea a fost iniţial admisă prin sentinţa civilă nr. 11147 din 3 iulie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, hotărâre care ulterior a fost desfiinţată prin Decizia nr. 712 A din 10 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În consecinţă, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei mai întâi sesizate unde a fost înregistrată cu numărul 6692/1999.
Prin sentinţa nr. 359 din 10 ianuarie 2000 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la Secţia a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti cu nr. 624/2000, iar la 5 aprilie 2000 reclamanţii au precizat că acţiunea lor este o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâţi alături de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi a acelora dintre foştii chiriaşi care, cu rea-credinţă au cumpărat apartamentele nr. 4 şi 7 din imobil şi anume: C.N., C.M. şi C.V. pe de o parte şi respectiv C.A. şi C.C. pe de altă parte.
O altă precizare făcută cu acelaşi prilej a fost în sensul că nu formau obiect al revendicării apartamentele 1 A, 6, 8, 9, 10 şi 11 care fuseseră înstrăinate de autorul reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 568 din 13 septembrie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Prin Decizia nr. 49 A din 1 februarie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat hotărârea primei instanţei şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 580/2003 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul declarat de intervenientul M.G. împotriva deciziei nr. 49 A din 1 februarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 3828/2003.
La termenul de la 24 ianuarie 2005 reclamanţii şi-au precizat acţiunea arătând că înţeleg să-şi restrângă cererea în revendicare numai cu privire la apartamentele 4 şi 7 în contradictoriu cu pârâţii C.N., C.M., C.A. şi C.C., renunţând la judecată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
În cererea precizatoare reclamanţii au arătat că restul imobilului le-a fost restituit prin sentinţa civilă nr. 620/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 711/2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1103/2001 a Curţii Supreme de Justiţie şi de asemenea, prin Dispoziţia nr. 330 din 20 mai 2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001.
Fiind astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 90 din 7 februarie 2005, a admis, astfel cum a fost restrânsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii C.N.I.; C.V.N.V.; C.P.F. şi continuată pentru cei din urmă de C.I. şi C.N.M. şi în consecinţă:
A obligat pe pârâţii: C.N., C.M. şi C.V. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti.
A obligat pe pârâţii C.A. şi C.C. să lase reclamanţilor în deplină libertate proprietate şi posesie apartamentul nr. 7 situat în Bucureşti.
A luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata acţiunii în revendicare privind celelalte apartamente, şi în consecinţă:
A respins cererile de intervenţie în interesul Consiliului General al Municipiului Bucureşti formulate de intervenienţii V.L., V.V., H.M., H.A., C.E., R.V., R.D., C.F., C.M., C.B.; C.P. şi C.F.
A respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.G.
A respins acţiunea în revendicare formulată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26592 din 23 iulie 1928 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, F.N.C. şi N.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren viran situat în Bucureşti, în suprafaţă de 321 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 84 din 22 noiembrie 1948 terenul astfel cumpărat şi construcţia edificată ulterior pe acesta s-a partajat conform tranzacţiei celor doi soţi. În cadrul partajului F.C. a primit apartamentul 6, garsoniera nr. 11, camera de serviciu, iar C.N. restul imobilului, între acestea din urmă şi apartamentele 4 şi 7 ce formează obiectul acţiunii în revendicare în prezenta cauză.
Instanţa de fond a mai reţinut că potrivit certificatelor de moştenitor nr. 570 din 22 martie 1995 şi nr. 997 din 26 noiembrie 1986 reclamanţii au probat calitatea lor procesuală activă, iar cu privire la imobil, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, autorul reclamanţilor fiind exceptat de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950, act normativ, de altfel, neconstituţional.
Acceptând că şi titlurile de proprietate invocate de pârâţi sunt valabil încheiate şi constatând că titlul reclamanţilor şi cel al pârâţilor provine de la autori diferiţi, instanţa de fond a dat preferinţă titlului reclamanţilor care provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul pârâţilor care provine de la un neproprietar.
Pe de altă parte, chiar acceptând contrariul, instanţa de fond a apreciat că probatoriul administrat dovedeşte reaua-credinţă a pârâţilor care au ignorat demersurile făcute de reclamanţi pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel pârâţii: C.N., C.M., C.V., C.A. şi C.C., apel înregistrat pe rolul Secţiei a IV-a Civilă de la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 19257/2/2005 (nr. vechi 2024/2005).
La termenul de judecată de la 24 mai 2005, apelanţii-pârâţi au formulat o completare a motivelor de apel cu un motiv pretins de ordine publică, respectiv excepţia tardivităţii completării acţiunii introductive, susţinându-se şi prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanţii-intimaţi au chemat în judecată un singur pârât, respectiv Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză ca pârâţi a apelanţilor de astăzi având loc în al doilea ciclu procesual după desfiinţarea sentinţei civile nr. 11147 din 3 iulie 1998.
Or, potrivit art. 132 C. proc. civ., completarea cererii introductive este posibilă numai până la prima zi de înfăţişare, neavând relevanţă faptul că în urma controlului judiciar în căile de atac, instanţele superioare au decis reluarea judecăţii, hotărârile din căile de atac având ca premisă instrumentarea dosarului, inclusiv sub aspectul parcurgerii tuturor termenelor procedurale în dosar.
Prin Decizia civilă nr. 604 din 18 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca tardive motivele de apel depuse în Şedinţa publică din 24 mai 2006 şi a respins ca nefondat apelul formulat de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. motivele de apel pot fi depuse până cel târziu la prima zi de înfăţişare.
Conform art. 134 din acelaşi cod, este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii.
În cauză s-a apreciat de către instanţă că prima zi de înfăţişare a fost la termenul de judecată de la 8 februarie 2006, în accepţiunea art. 134 C. proc. civ., ori depunerea motivelor suplimentare la data de 24 mai 2006 este peste termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâţii C.N., C.M., C.V., C.A. şi C.C. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Susţin astfel că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că motivele suplimentare de apel depuse în Şedinţa publică din 24 mai 2006 au fost tardiv formulate, în condiţiile în care reclamanţii i-au chemat în judecată în al doilea ciclu procesual după desfiinţarea sentinţei civile nr. 11147 din 3 iulie 1998, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. (pct. 5 al art. 304).
În cadrul motivului de recurs întemeiat pe pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., pârâţii-recurenţi susţin că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii. Deşi instanţa reţine nevalabilitatea titlului satului, respectiv Decretul nr. 92/1950, în cuprinsul aceleiaşi decizii instanţa reţine că titlul este valabil, dar a fost greşit aplicat prin prisma calităţii de avocat a autorului reclamanţilor.
Prin cel de al treilea motiv întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pârâţii susţin că instanţa a reţinut nevalabilitatea titlului lor, încălcând autoritatea de lucru judecat în raport de Decizia nr. 907 din 1 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a constatat valabilitatea titlului lor.
Mai susţin că soluţia instanţei de apel ca şi a instanţei de fond sunt greşite, în condiţiile în care au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, bună-credinţă ce îi pune la adăpost de orice acţiune în revendicare formulată de fostul proprietar pentru imobilul în discuţie.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică, aceasta nu poate fi primită.
Conform dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ., motivele de apel pot fi depuse până cel târziu la prima zi de înfăţişare.
Potrivit art. 134 din acelaşi cod, este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii.
În speţă, primul termen în apel a fost la 23 noiembrie 2005 când cauza s-a amânat fiind formulată o cerere pentru lipsă de apărare de către apelantul-pârât, iar motivele iniţiale au fost depuse la 8 februarie 2006.
La acest termen, procedura cu toate părţile a fost legal îndeplinită şi s-a discutat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, la acest moment existând „prima zi de înfăţişare" în accepţiunea art. 134 C. proc. civ. Ulterior, cauza a mai avut un termen la 12 aprilie 2006, când s-au depus înscrisuri şi s-a acordat termen pentru a se cunoaşte conţinutul acestora.
Motivele suplimentare de apel au fost depuse la 24 mai 2006, peste termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ. aşa cum în mod just a reţinut instanţa de apel.
Susţinerea recurenţilor-pârâţi că motivele suplimentare de apel vizează un motiv de ordine publică ce ar putea fi invocat şi peste termen, în mod corect a fost înlăturată de instanţă întrucât problema pusă în discuţie nu este de ordine publică, ci o nulitate relativă ce trebuia invocată în condiţiile art. 108 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., ceea ce pârâţii nu au făcut.
Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nici acesta nu poate fi primit.
Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţă, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care s-a sprijinit Decizia judecătorilor, ele cuprinzând ample considerente ce au condus la pronunţarea hotărârii.
Instanţa de apel, sub aspectul legalităţii preluării imobilului de către stat, a motivat de ce Decretul nr. 92/1950 nu constituie o modalitate de preluare care să creeze în favoarea statului un titlu de proprietate, întrucât acest decret era în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale în vigoare la momentul adoptării sale, dar şi cu dispoziţiile legii organice, art. 480 C. civ., ce reglementau transmisiunea proprietăţii imobiliare, precum şi cu dispoziţiile pactelor şi tratatelor internaţionale la care România era parte.
Faptul că instanţa s-a referit în motivare şi la nelegalitatea măsurii naţionalizării prin încălcarea art. II din decretul menţionat întrucât autorul reclamanţilor era exceptat de la naţionalizare, nu este de natură a concluziona în sensul existenţei unei contrarietăţi între considerentele hotărârii.
Referitor la cel de al treilea motiv de recurs, nici acesta nu poate fi primit.
Conform art. 1201 C. civ. „ este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".
Rezultă, aşadar, că autoritatea lucrului judecat este condiţionată de tripla identitate a celor trei elemente: obiect, cauză şi părţi.
În speţă, nu există autoritate de lucru judecat în raport de Decizia nr. 907 din 1 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă, aşa cum susţin recurenţii-pârâţi, întrucât nu există identitate de obiect, cauză (temei juridic) şi părţi.
Prin menţionata decizie a fost respinsă irevocabil acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii C.N. şi C.A. reţinându-se calitatea lor de cumpărători de bună-credinţă.
În prezenta cauză instanţa nu a analizat din nou valabilitatea titlului pârâţilor aşa cum susţin aceştia în dezvoltarea motivului de recurs analizat, ci doar a comparat titlurile părţilor în cadrul acţiunii în revendicare.
Buna-credinţă invocată de pârâţi nu produce consecinţe juridice în cadrul cumpărării titlurilor de proprietate, dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care consacră valabilitatea actelor de înştiinţare încheiate cu bună-credinţă de chiriaşii-cumpărători neputând fi interpretate în sensul că ar statua o forţă juridică superioară respectivelor acte, în raport cu cele deţinute de către foştii proprietari anterior preluării imobilelor în mod abuziv de către stat, incidenţa art. 46 din Legea nr. 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar şi cel ce a cumpărat de la stat limitându-se exclusiv la situaţia acţiunii în declararea nulităţii actului juridic, fără să modifice principiile comparării titlurilor.
În speţă, în cadrul acţiunii în revendicare ambele părţi au produs titluri de proprietate, instanţa arătând preferinţă titlului reclamanţilor care provenind de la adevăratul proprietar este mai bine caracterizat.
Drept urmare, pentru considerentele expuse, recursul declarat în cauză se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins în consecinţă în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.M., C.N., C.V., C.A., C.C. împotriva deciziei nr. 604 din 18 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6904/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6814/2007. Civil → |
|---|
