ICCJ. Decizia nr. 6901/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6901
Dosar nr. 2614/108/2007
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2008
Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2614/108/2007, reclamanta K.G.M.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin Primar, solicitând anularea dispoziţiei nr. 9311 din 23 mai 2007 emisă de acesta din urmă şi obligarea pârâtului la a soluţiona notificarea, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru toate bunurile revendicate prin notificarea înregistrată sub nr. 100 din 23 mai 2001.
În motivarea în fapt, reclamanta a arătat că prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc „V.Ş." sub nr. 100 din 23 mai 2001( şi adresată iniţial Prefecturii Judeţului Arad), a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru utilajele şi instalaţiile ce au aparţinut Întreprinderii „Pivniţele Victoria", naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948, precum şi restituirea sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată din casieria întreprinderii cu ocazia naţionalizării.
Prin dispoziţia nr. 9311 din 23 mai 2007 notificarea a fost respinsă cu motivarea că utilajele şi instalaţiile revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, fiind bunuri mobile.
Reclamanta a arătat că respingerea notificării este nelegală întrucât, contrar susţinerilor pârâtei, utilajele şi instalaţiile revendicate pot face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1073/4 octombrie 2007 Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă, reţinându-se în esenţă, că în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care prevede acordarea de măsuri reparatorii şi pentru utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse), dispoziţiile art. 6.2 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 prevăd că incidenţa beneficiului legii se apreciază de la data intrării în vigoare a acesteia, astfel că acordarea de măsuri reparatorii pentru aceste categorii de bunuri este condiţionată de existenţa lor fizică la acest moment.
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada că bunurile mobile care au devenit imobile prin destinaţie, respectiv, prin încorporare în imobil, au servit funcţionării întreprinderii, dacă acestea au existat în materialitatea lor la data formulării notificării şi nici dovada că antecesorul reclamantei a fost proprietarul imobilului.
Solicitarea reclamantei de restituire a sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată de la casieria întreprinderii cu ocazia naţionalizării nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta care a susţinut că în mod greşit tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada faptului că bunurile mobile în litigiu au servit funcţionării întreprinderii, întrucât a fost depus la dosar procesul-verbal de naţionalizare a Întreprinderii „Pivniţele Victoria" întocmit la 17 iunie 1948 în baza Legii nr. 119/1948 (filele 7-12 dosar prima instanţă), din care rezultă întregul inventar al utilajelor şi instalaţiilor găsite în incinta unităţii de către comisia de naţionalizare şi care, evident, erau întrebuinţate în momentul respectiv în activitatea productivă a unităţii.
Or, câtă vreme aceste utilaje se aflau în incinta unităţii la momentul inventarierii de către comisia de naţionalizare, este lesne de presupus că ele serveau la funcţionarea întreprinderii.
Acest fapt rezultă şi din natura utilajelor enumerate în procesul-verbal întocmit la 11 iunie 1948, care sunt specifice unei fabrici de îmbuteliere de băuturi alcoolice (pompa de vin, butoaie, utilaje aferente fabricii de gheaţă etc.).
Cât priveşte susţinerea că utilajele naţionalizate nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, aceasta este contrazisă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru astfel de bunuri mobile, indiferent dacă proprietarul utilajelor era sau nu aceeaşi persoană cu proprietarul imobilului din care s-au ridicat utilajele.
S-a criticat şi respingerea capătului de cerere privind acordarea sumei de 206.327 lei actualizate, confiscată în numerar de la casieria Întreprinderii „Pivniţele Victoria", cu ocazia naţionalizării, precizându-se că, deşi Legea nr. 10/2001 nu face referire la sumele de bani confiscate de Statul Român, odată cu naţionalizarea întreprinderii în care au fost găsite, potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, restituirea lor este posibilă şi obligatorie.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 67/A din 17 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
S-a reţinut în considerentele deciziei, că, deşi legal citată, reclamanta nu s-a înfăţişat la proces. Cu toate că în exercitarea rolului activ, instanţa a pus în vedere reclamantei să depună la dosar extrasul de C.F. în care este înscris imobilul „Pivniţele Victoria" din Arad (pentru a se verifica dacă defunctul tată al acesteia, P.I., a fost proprietar al imobilului supus naţionalizării), aceasta nu s-a conformat obligaţiei de a demonstra astfel, justeţea pretenţiilor.
Mai mult, apelanta-reclamantă nu numai că nu a răspuns solicitărilor instanţei în sensul depunerii actelor doveditoare la dosar, dar nici nu s-a prezentat la judecată, personal sau prin avocat, solicitând prin intermediul acestuia din urmă ca judecarea cauzei să se facă în absenţa sa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- În mod greşit instanţa de apel a apreciat că trebuie făcută dovada proprietăţii imobilului în care îşi desfăşura activitatea Întreprinderea „Pivniţele Victoria", având în vedere că acest imobil nu a fost revendicat, nefiind proprietatea autorului reclamantei.
Acest aspect rezultă din însuşi procesul-verbal de naţionalizare, fiind evident că nu putea fi prezentat un înscris doveditor din care să rezulte situaţia contrară sub aspectul proprietăţii imobilului.
Autorul reclamantei a fost proprietarul utilajelor şi instalaţiilor găsite în incinta unităţii la momentul inventarierii de către comisia de naţionalizare, fiind lesne de presupus că serveau la buna desfăşurare a activităţii întreprinderii.
- Susţinerea instanţelor de fond potrivit căreia utilajele naţionalizate nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, este contrazisă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din acest act normativ, care prevăd expres posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru astfel de bunuri mobile, fără ca legiuitorul să facă distincţia între situaţia în care proprietarul utilajelor era şi proprietarul imobilului şi cea în care proprietarul utilajelor era altă persoană decât cea care deţinea proprietatea imobilului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul Municipiul Arad a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, întrucât reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului, a existenţei bunurilor mobile în materialitatea lor, nepropunând de altfel, nicio probă în dovedirea pretenţiilor sale.
Examinând criticile formulate pe calea recursului, Înalta Curte constată următoarele:
Solicitarea reclamantei, de măsuri reparatorii prin echivalent, a vizat bunuri mobile, utilaje şi instalaţii, preluate o dată cu întreprinderea naţionalizată conform Legii nr. 119/1948, precum şi un bun mobil incorporal (suma de bani confiscată din casierie, la momentul naţionalizării).
Reţinând că reclamanta nu este persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent, instanţele fondului au apreciat că bunurile pretinse nu constituie obiectul Legii nr. 10/2001 respectiv, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului naţionalizat pentru ca astfel, să poată solicita restituirea bunurilor mobile preluate odată cu imobilul.
Statuarea instanţelor este corectă numai cu privire la suma de bani pretinsă care într-adevăr, nu poate constitui obiect al restituirii în condiţiile Legii nr. 10/2001, a cărei sferă de reglementare vizează imobilele preluate abuziv (imobile prin natura lor sau prin destinaţie) şi nu bunurile mobile incorporale (cum este dreptul de creanţă pe care reclamanta pretinde că l-ar avea ca succesoare a celui deposedat).
În privinţa bunurilor mobile devenite imobile prin destinaţie, situaţia este nuanţată de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, dacă în alin. (1) al art. 6 este avută în vedere situaţia bunurilor mobile devenite imobile prin incorporare (deci, imobile prin destinaţie, ceea ce presupune, în condiţiile art. 469 C. civ., ca acestea să aparţină proprietarului fondului), alin. (2) al aceluiaşi articol nu mai vizează în conţinutul său, bunuri care să fie considerate imobile (prin destinaţie).
Întrucât acest din urmă text reglementează situaţia utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat odată cu imobilul, fără să distingă după cum acestea au aparţinut sau nu proprietarului imobilului, rezultă că nici interpretul nu poate face o asemenea distincţie (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Ca atare, astfel de bunuri pot aparţine proprietarului fondului (când, potrivit art. 468 C. civ. sunt imobile prin destinaţie şi supuse ca atare restituirii) sau pot aparţine unui terţ, când îndreptăţirea la măsuri reparatorii trebuie de asemenea recunoscută, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care nu introduc distincţii în ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra unor asemenea utilaje ori instalaţii).
Or, sub aspectul acestei reglementări, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia, pentru a putea stabili dacă reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru utilaje şi instalaţii, ar fi trebuit ca aceasta să demonstreze că autorul său a fost şi proprietarul întreprinderii naţionalizate, este eronată, introducând distincţii pe care legea nu le prevede şi ca atare, nu le permite.
În consecinţă, soluţionarea cauzei s-a făcut fără a fi cercetat pe fondul lui raportul juridic dedus judecăţii, imputându-se reclamantei neîndeplinirea unei condiţii (calitatea de proprietar a autorului său asupra întreprinderii naţionalizate) aflată la exteriorul reglementării legale.
De asemenea, această statuare a instanţei nu i-a mai permis acesteia, în mod nelegal, să stabilească elementele de fapt, a căror verificare o impuneau dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se datorează „în afară de cazul în care (bunurile) au fost înlocuite, casate sau distruse".
De aceea, văzând dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., care permit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice corecta aplicare a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, urmează ca hotărârea atacată să fie casată şi cauza trimisă spre rejudecare, în vederea determinării elementelor de fapt.
La reluarea judecăţii, reţinând ca dezlegată chestiunea de drept legată de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi în situaţia în care proprietar al utilajelor şi instalaţiilor este altă persoană decât proprietarul imobilului naţionalizat, instanţa de trimitere va lămuri calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei verificând dreptul de proprietate al autorului său asupra bunurilor (utilaje şi instalaţii) şi situaţia acestor bunuri (respectiv, să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse) din punct de vedere al dispoziţiilor legale menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta K.G.M.M. împotriva deciziei nr. 67/A din 17 martie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6904/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6900/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
