ICCJ. Decizia nr. 6904/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6904
Dosar nr. 2170/35/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
M.A. şi P.C.G. au chemat în judecată Primăria oraşului Vaşcău, prin primar şi pe H.S.M., contestând legalitatea şi temeinicia dispoziţiilor nr. 29 din 25 aprilie 2002 şi nr. 74 din 30 septembrie 2002 emise de primarul oraşului Vaşcău solicitând anularea acestora şi emiterea unei noi dispoziţii pentru toate persoanele îndreptăţite la restituire prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii reclamanţii au învederat că sunt moştenitorii mătuşii lor C.E. decedată la 2 februarie 1979, succesiunea fiind testamentară pentru M.A. şi legală pentru P.C.G. şi în această calitate au notificat Prefectura judeţului Bihor în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 solicitând măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de proprietate ce a aparţinut autoarei lor din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti cu nr. top. 492 constând în casa cu nr. 78 şi curte în zăvoi în suprafaţă de 161 stânjeni pătraţi dobândită prin cumpărare de la vânzătorul C.I. Cum notificarea a fost adresată prefecturii, reclamanţii au apreciat că soluţionarea ei de către primărie şi primar este nelegală şi prin urmare se impune anularea dispoziţiei nr. 9 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău prin care li s-au acordat măsuri reparatorii pentru respectivul imobil.
Au mai precizat că la 7 mai 2002 au cerut autorităţilor emitente să fie convocaţi la negocieri în vederea determinării cuantumului despăgubirilor întrucât contestaseră cuantumul acestora.
Cu adresa nr. 973 din 31 mai 2002 emisă de Primăria oraşului Vaşcău li s-a făcut cunoscut că pentru acelaşi imobil a solicitat măsuri reparatorii şi H.S.M. care a contestat actul de vânzare-cumpărare în baza căruia autoarea lor a dobândit o cotă din imobil, motiv pentru care dispoziţia nr. 29/2002 urma să fie revocată.
În aceste condiţii şi după corespondenţa purtată de Primăria oraşului Vaşcău era lipsit de interes să mai conteste dispoziţia nr. 29/2002.
Referitor la dispoziţia nr. 74 din 30 septembrie 2002 emisă de Primăria oraşului Vaşcău prin care s-a revocat prin art. 1 dispoziţia nr. 29/2002, iar în art. 2 s-au acordat măsuri reparatorii pentru imobilul în discuţie numai pârâtei H.S.M. la valoarea estimativă a bunului de 250 milioane lei, aceasta era nelegală întrucât nesocotea atât actul de proprietate al autoarei lor cât şi calitatea lor de succesori ai acesteia.
Reclamanţii au susţinut că titlul autoarei lor îl constituia contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat cu autorul pârâtei H.S.M. şi a fost de natură a transmite dreptul de proprietate întrucât la data respectivă, forma autentică nu era o condiţie de validitate şi el a dobândit dată certă prin decesul părţilor semnatare.
De asemenea, reclamanţii au învederat că în condiţiile în care se va dovedi că pârâta persoană fizică era îndrituită la o cotă de 2/3 din imobilul în dispută urma ca măsurile reparatorii să fie stabilite pentru toate persoanele îndreptăţite, constatându-se cotele-părţi avându-se în vedere şi eventuala incidenţă a art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că au solicitat anularea dispoziţiilor nr. 29 din 25 septembrie 2002 şi nr. 74 din 30 septembrie 2002 emise de primarul oraşului Vaşcău şi obligarea acestuia să emită alte dispoziţii pentru restituirea în natură sau în echivalent a tuturor proprietăţilor imobiliare ce li se cuvin precum şi stabilirea valorii reale a despăgubirilor, respectiv a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între autorii C.I. şi C.E.
Prin sentinţa nr. 69/P din 23 iulie 2003 Curtea de Apel Oradea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
Prin sentinţa civilă nr. 769/c din 22 septembrie 2004 Tribunalul Bihor a respins în totalitate acţiunea reclamanţilor.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au probat că autoarea lor şi-ar fi înscris dreptul de proprietate în cartea funciară sau că şi-ar fi valorificat pe calea dreptului comun contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul C.I. Astfel fiind, reclamanţii nu puteau fi beneficiarii Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 327/A din 28 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în parte şi în consecinţă:
A dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 74 din 30 septembrie 2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău în sensul excluderii din conţinutul acesteia a articolului privind revocarea dispoziţiei nr. 29 din 25 aprilie 2002 şi a modificării parţiale a art. 2, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent stabilite în favoarea pârâtei H.S.M. vor fi acordate pentru cota de 2/3 din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti cu nr. top. 492. A dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 29 din 25 aprilie 2002 în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor fi acordate reclamanţilor pentru cota de 1/3 din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti, cu nr. top. 492.
A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea celorlalte cereri formulate de reclamanţi.
A respins cererea privind daunele materiale solicitate în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au atacat în termenul prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001 dispoziţia nr. 29 din 25 aprilie 2002 care s-a referit exclusiv la imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti cu nr. top 492 care, în natură, reprezenta casă şi teren în suprafaţă de 161 stânjeni pătraţi şi prin urmare nu pot invoca omiterea unor bunuri imobiliare a căror includere au cerut-o prin acţiune şi motivele de apel. De altfel, referitor la respectivele imobile a fost emisă dispoziţia nr. 1 din 10 ianuarie 2002 de către primarul oraşului Vaşcău.
S-a reţinut că măsura pârâtei de a-şi revoca propria dispoziţie este nelegală întrucât faza administrativă prevăzută de art. 20-24 din Legea nr. 10/2001 fusese încheiată şi prin urmare o atare măsură nu se circumscrie procedurii speciale înscrise în lege.
În fine, reclamanţii fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii întrucât titlul de proprietate al autoarei lor a fost perfectat anterior intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 prin Legea nr. 241/1947 şi după extinderea în Transilvania a legislaţiei civile româneşti şi prin urmare, transmiterea dreptului de proprietate s-a produs în momentul perfectării convenţiei, nefiind necesară la acea dată înscrierea în cartea funciară.
Referitor la înscrisul sub semnătură privată contestat de pârâtă acesta este valid întrucât singura condiţie necesară în principiu pentru valabilitatea actului era ca să fie semnat de părţi direct şi nemijlocit, ceea ce în speţă s-a realizat.
Din această perspectivă, lipsa datei din contract nu conduce la nulitatea actului, iar data certă reglementată de art. 1182 C. civ. este prevăzută doar faţă de terţi, însă pârâta nu figurează în categoria terţilor, având în vedere calitatea sa de moştenitoare a uneia din părţile contractante.
În ceea ce priveşte cererea pentru daune materiale, aceasta este inadmisibilă, fiind formulată pentru prima dată în apel.
Prin Decizia nr. 8519 din 27 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţii P.C.G. şi M.A. şi de pârâta H.S.M. împotriva deciziei civile nr. 327 A din 28 aprilie 2005 a Curţii de Apel Oradea pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel urmează să stabilească cert imobilele pentru care reclamanţii au solicitat efectuarea procedurii administrative în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în raport de aceasta întinderea drepturilor lor.
Această măsură se impune întrucât instanţa de apel nu a analizat apărările susţinute de dovezi formulate de reclamanţi potrivit cărora au purtat corespondenţă în sensul nemenţionării în dispoziţia nr. 29/2002 a tuturor imobilelor ce au fost dobândite de autoarea lor iar la adresa nr. 973 din 3 aprilie 2002 Primăria oraşului Vaşcău le-a făcut cunoscut că menţionata dispoziţie urma a fi revocată, motiv pentru care nu au atacat-o în justiţie.
Pe de altă parte, este real că prin notificarea nr. 90/2002 adresată Prefecturii judeţului Bihor reclamanţii s-au referit numai la imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti cu nr.top. 492, casa cu nr. 78 şi curte în zăvoi în suprafaţă de 161 stj. p. fără a face şi alte menţiuni însă, în mod constant aceştia au susţinut şi că în temeiul Legii nr. 10/2001 şi-au completat notificarea şi cu celelalte imobile înscrise în actul de vânzare-cumpărare, aspect ce de asemenea nu a fost analizat de instanţa de apel.
Referitor la recursul pârâtei H.S.M., instanţa supremă a reţinut că întrucât C.E., autoarea reclamanţilor, nu şi-a înscris în cartea funciară dreptul obţinut prin contractul de vânzare-cumpărare, în mod legal, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu a avut loc.
Cu toate acestea, în acord cu dispoziţiile art. 1176-1178 C. civ. deşi pârâta a declarat că nu recunoaşte actul sub semnătură privată în discuţie în ceea ce priveşte validitatea lui, dar nu a cerut verificarea actului, după lege, respectivul act este privit ca recunoscut şi prin urmare, este de natură a produce efecte între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor.
Astfel fiind, înscrisul în discuţie este opozabil pârâtei H.S.M. în calitate de succesoare a vânzătorului C.I.
Faţă însă de împrejurarea că menţionatul înscris nu a fost datat, iar pârâta a contestat declaraţiile martorilor audiaţi la judecătorie, instanţă necompetentă material, pe aspectul determinării datei la care a fost încheiată înţelegerea de vânzare-cumpărare, apare cu evidenţă că instanţa nu a putut stabili data convenţiei.
Or, acest aspect este necesar a fi lămurit cauzei pentru a se putea verifica dacă la data preluării bunului de către stat operase convenţia de vânzare-cumpărare.
Totodată, întrucât pârâta H.S.M. a considerat fictivă respectiva convenţie, era necesar să se stabilească şi dacă C.E. a intrat în posesia cotei de 1/3 din imobilul în discuţie ca şi data la care imobilul a intrat în proprietatea statului şi temeiul juridic al respectivei măsuri.
Rejudecând, urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 192 A din 20 decembrie 2006, a admis apelul declarat de reclamanţii P.G. şi M.A., împotriva sentinţei civile nr. 769 din 22 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/3 părţi din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti, top 492, în natură casă şi teren aferent în suprafaţă de 161 stj.
A dispus anularea parţială a Dispoziţiei nr. 74 din 30 septembrie 2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău în sensul anulării art. 1 cu privire la revocarea dispoziţiei nr. 29 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău şi modificării dispoziţiilor art. 2 din cuprinsul acesteia, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent pentru pârâta H.S.M. vor fi stabilite şi acordate pentru cota de 2/3 din imobilul înscris în C.F. nr. 164 Bărăşti, top 492;
A dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 29 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor fi stabilite şi acordate reclamanţilor P.G. şi M.A. pentru cote de 1/3 din imobilul mai sus menţionat, înscris în C.F. 164 Bărăşti, top. 492;
A obligat pe primarul oraşului Vaşcău să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi să iniţieze procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/3 pentru reclamanţi şi pentru cota de 2/3 pentru pârâta H.S.M., aferentă imobilului mai sus menţionat, în sensul de a înainta documentaţia întocmită conform notificărilor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A respins celelalte cereri formulate în apel de către reclamanţii – apelanţi.
A obligat părţile intimate la 1600 RON cheltuieli de judecată în favoarea apelanţilor-reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că întrucât reclamanţii nu au contestat dispoziţia nr. 29 din 25 aprilie 2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău decât după revocarea acesteia prin dispoziţia nr. 73 din 29 septembrie 2002, cererea acestora de completare a dispoziţiei cu alte imobile din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.I. şi C.E., antecesoarea acestora, este nefondată, demersurile acestora şi corespondenţa dintre reclamanţi şi primarul oraşului Vaşcău după emiterea dispoziţiei nr. 29/2002 cu privire la aceste aspecte fiind irelevante faţă de prevederile art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut instanţa de apel că măsura de revocare a dispoziţiei nr. 29/2002 dispusă prin art. 1 al dispoziţiei nr. 74/2002 emisă de primarul oraşului Vaşcău este nelegală deoarece nu se circumscrie în procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, aşa încât, cererea reclamanţilor pentru anularea acestei dispoziţii este întemeiată cu privire la dispoziţia de revocare.
A mai reţinut că deşi pârâta H.S.M. a contestat actul de vânzare- cumpărare sub semnătură privată şi semnătura antecesorului său vânzător, aceasta a renunţat la proba cu expertiză încuviinţată în acest sens, aşa încât, în conformitate cu prevederile art. 1176-1178 C. civ. acest act este considerat ca fiind recunoscut şi produce efecte între cei care l-au subscris, respectiv între cei care reprezintă drepturile lor.
De aceea, actul de proprietate al reclamanţilor existând, fiind valabil, faptul că antecesorii părţilor, inclusiv al pârâtei, au intrat sau nu în posesia cotelor de proprietate conform înscrisului invocat, este irelevant sub aspectul preluării abuzive de către Statul Român, întrucât preluarea în orice mod a proprietăţilor de către Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost considerată ca preluare abuzivă prin Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, aceştia având o cotă-parte de 1/3, iar pârâta H.S.M., o cotă de 2/3, în speţă fiind aplicabile prevederile Titlului VII, Capitol V, art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
I. În recursul declarat, reclamanţii M.A. şi P.C.G. au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţin, astfel, că deşi instanţa de apel recunoaşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul C.I. şi cumpărătoarea C.E. (autoarea lor) şi calitatea lor de persoane îndreptăţite în spiritul prevederilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, totuşi în mod greşit instanţa nu a avut în vedere şi celelalte imobile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare pentru care au aceeaşi cotă de 1/3.
II. În recursul său, pârâta H.S.M. invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine, în esenţă, că întrucât autoarea reclamanţilor, C.E., nu şi-a înscris în cartea funciară dreptul obţinut prin contractul de vânzare- cumpărare, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu a avut loc aşa încât, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel este nelegală, dată cu încălcarea Decretului-lege nr. 115/1938.
Pârâta mai susţine că are serioase rezerve în ceea ce priveşte faptul că autorul său C.I. ar fi semnat actul de vânzare-cumpărare, aspect ce se poate constata prin compararea semnăturilor de pe actul de vânzare- cumpărare încheiat cu Banca de Credit a Meseriaşilor Bucureşti şi actul de care s-au prevalat reclamanţii.
În fine, pârâta mai critică Decizia atacată şi sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că acesta este exagerat.
I. Referitor la recursul declarat de reclamanţii M.A. şi P.G. este nefondat.
Pretenţia reclamanţilor-recurenţi cu privire la restituirea sau acordarea măsurilor reparatorii pentru cota de 1/3 din toate imobilele menţionate în contractul de vânzare-cumpărare, se constată că în mod just a fost respinsă de instanţa de apel în condiţiile în care reclamanţii au solicitat prin notificare doar cota de 1/3 din imobilul casă şi teren de pe topograficul 492 din CA nr. 164 Bărăşti, dispoziţia nr. 29/2002 cât şi dispoziţia nr. 74/2002 emise de primarul oraşului Vaşcău vizând doar acest imobil, iar dispoziţia nr. 29/2002 prin care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii pentru reclamanţi nu a fost contestată în temeiul legal prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001, în art. 22 prevede o procedură specială referitoare la termenul ce trebuie respectat pentru depunerea notificării, elementele ce trebuie să le cuprindă aceasta printre care şi acela de identificare a bunului imobil solicitat. În speţă însă, cererea reclamanţilor de completare a dispoziţiei nr. 29/2002 cu alte imobile menţionate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.I. şi C.E. a fost corect respinsă de instanţă întrucât ea nu se circumscrie prevederilor legale menţionate iar reclamanţii, aşa cum s-a arătat, nu au contestat dispoziţia nr. 29/2002 în termenul legal prevăzut de art. 24 pct. 7 din Legea nr. 1072001.
Ca atare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat de reclamanţi se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Referitor la recursul pârâtei H.S.M. şi acesta este nefondat.
Într-adevăr, deşi Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare a intrat în vigoare în Transilvania la 12 iulie 1947 prin Legea nr. 241/1947, caracterul constitutiv de drept al înscrierii în cartea funciară exista în Transilvania unde registrele funciare au fost introduse de dominaţia austriacă prin ordonanţele imperiale din 1 martie 1850, 18 aprilie 1853, 26 iunie şi 15 decembrie 1855, pe regiuni.
Aceste legiuiri au fost menţinute în ceea ce priveşte cărţile funciare şi după reintroducerea legislaţiei maghiare în anul 1861 cât şi după unirea de la 1918.
Din această perspectivă rezultă cu evidenţă că întrucât autoarea reclamanţilor, C.E., nu şi-a înscris în cartea funciară dreptul obţinut prin contractul de vânzare-cumpărare, în mod legal, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu a avut loc.
Cu toate acestea, în acord cu prevederile art. 1176-1178 C. civ. deşi pârâta-recurentă H.S.M. a declarat că nu recunoaşte actul sub semnătură privată în discuţie în ceea ce priveşte validitatea lui, dar nu a cerut verificarea actului, renunţând la proba cu expertiză încuviinţată în acest sens, respectivul act a fost privit ca recunoscut şi prin urmare este apt de a produce efecte între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor.
Astfel fiind, înscrisul în dispută este opozabil pârâtei H.S.M. în calitate de succesoare a vânzătorului C.I., aşa cum în mod just a reţinut şi instanţa de apel.
Referitor la cheltuielile de judecată la care pârâta a fost obligată către reclamanţi, se constată că soluţia instanţei de apel este în acord cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta a căzut în pretenţii prin admiterea acţiunii reclamanţilor, iar aceştia au dovedit cheltuielile efectuate în toate fazele procesuale.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse „recursul pârâtei se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins în consecinţă în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.A. şi P.C.G. şi de pârâta H.S.M. împotriva deciziei nr. 192 A din 20 decembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6903/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6900/2007. Civil → |
|---|
