ICCJ. Decizia nr. 7027/2007. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7027
Dosar nr. 1547/1/2007
Şedinţa publică din 24 octombrie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 1321 din 15 august 2005, cu precizările formulate ulterior, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâţii SC R. Braşov, primarul municipiul Braşov, Comisia judeţeană Braşov de aplicare a Legii nr. 112/1995, S.A., D.E., M.C., F.F.I., G.R., B.S.E. şi D.G., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi cu privire la imobilul situat în Braşov.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că imobilul de la adresa sus- menţionată a aparţinut bunicii sale ( A.I.), fiind preluat de stat în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, deşi autoarea sa făcea parte din categoriile sociale exceptate de la naţionalizare.
În vederea recuperării imobilului, a fost promovată în anul 1996 o acţiune în revendicare- a cărei judecată a fost suspendată, precum şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. În cadrul procedurii prealabile reglementate de acest act normativ, cu ocazia expertizei efectuate, reclamantul a luat cunoştinţă de faptul că apartamentele din imobil au fost înstrăinate.
S-a arătat că în felul acesta, au fost nesocotite dispoziţiile Legii nr. 112/1995, astfel încât s-a solicitat desfiinţarea lor, fiind acte juridice afectate de nulitate.
De asemenea, reclamantul a formulat o cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând constatarea încasării de către acesta a c/valorii apartamentelor ce au făcut obiect al înstrăinării către pârâţi şi obligarea lui să depună, la dispoziţia instanţei, sumele astfel încasate majorate cu rata inflaţiei, pentru ca în situaţia admiterii acţiunii să poate fi restituite sumele încasate ilegal.
Prin sentinţa civilă nr. 20/S din 10 februarie 2006 Tribunalul Braşov a respins cererea reclamantului de repunere în termenul de exercitare a acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în consecinţă, a respins acţiunea promovată.
Pentru pronunţarea soluţiei, prima instanţă a reţinut că în valorificarea dreptului pretins, reclamantul a acţionat cu nesocotirea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie în materie un termen de prescripţie special ce s-a împlinit la 14 august 2001.
Pentru a aprecia în legătură cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă, tribunalul a constatat că reclamantul a avut cunoştinţă de existenţa a cinci contracte de vânzare-cumpărare încă din anul 2003, conform raportului de expertiză (nr. 87/2003) întocmit în etapa procedurii prealabile a Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă nu s-ar reţine drept reper anul 2003 pentru aducerea la cunoştinţa reclamantului a celor cinci contracte, s-a consemnat că, oricum, reclamantul a fost cel care a depus la dosar la 29 septembrie 2005, contractul nr. 23294 din decembrie 1997, iar conform notei de şedinţă din 31 octombrie 2005 şi a actelor anexate acesteia, a rezultat că alte patru contracte de vânzare-cumpărare (nr. 24268 din 22 iulie 1999, nr. 24185 din 20 aprilie 1999, nr. 24186 din 20 aprilie 1999 şi nr. 20763 din 14 noiembrie 1996) au fost comunicate de către SC R. Braşov reclamantului, la 14 octombrie 2005
În privinţa celorlalte două contracte de vânzare-cumpărare (nr. 21320 din 17 ianuarie 1997 şi nr. 24270 din 22 iulie 1999), s-a reţinut că, potrivit notei de şedinţe depuse de reclamant la 9 decembrie 2005, acesta a învederat că a luat cunoştinţă despre existenţa contractelor la 5 decembrie 2005.
Raportat la aceste elemente de fapt, s-a constatat că cererea de repunere în termenul de promovare a acţiunii în nulitate, formulată la 30 ianuarie 2006, depăşeşte termenul imperativ de 1 lună, reglementat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Susţinerea reclamantului, în sensul că ar fi incidente speţei dispoziţiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care reglementează un termen de 12 luni (de la intrarea în vigoare a actului normativ), pentru a se obţine desfiinţarea în justiţie a actelor juridice de înstrăinare, a fost înlăturată cu motivarea că norma legală menţionată vizează situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după 14 februarie 2001.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, faţă de dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. şi de împrejurarea că reclamantul nu poate uza de aceste prevederi, pentru a obţine valorificarea unor pretenţii pe care le-ar putea formula doar cei care au încheiat actele de înstrăinare contestate.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a arătat că în mod nelegal prima instanţă a admis excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune, întrucât termenul de prescripţie curge de la data comunicării oficiale a contractelor de vânzare–cumpărare. În plus, în cartea funciară nu era intabulat niciun contract, punând pe reclamant în imposibilitate de a lua cunoştinţă de acestea.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 232 din 30 octombrie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) (actualmente art. 45) din Legea nr.10/2001, referitoare la termenul special de prescripţie a dreptului material la acţiune.
De asemenea, trecerea la soluţionarea cauzei pe fond ar fi fost posibilă dacă reclamantul ar fi formulat cerere de repunere în termen cu respectarea art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv, în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Or, raportat la probele administrate în cauză, a rezultat că la data de 29 septembrie 2006 reclamantul a depus la dosar unul din contractele a căror nulitate a cerut-o, pentru ca la 31 octombrie 2005 să depună o notă în care să menţioneze existenţa altor patru contracte de vânzare-cumpărare, iar despre ultimele două contracte acesta să menţioneze (în nota de şedinţă din 9 decembrie 2005), că a luat cunoştinţă la 5 decembrie 2005.
Ca atare, cererea de repunere în termen formulată la 30 ianuarie 2006 depăşeşte termenul de o lună prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (care a început să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa contractelor şi nu de la data comunicării lor, aşa cum a susţinut).
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat în esenţă următoarele:
- Instanţa nu a ţinut seama de situaţia pe fondul cauzei, respectiv, de împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv şi ca atare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Încheierea contractelor s-a făcut prin acte neautentice, de natură să-l pună pe reclamant în imposibilitate de a lua cunoştinţă de întocmirea acestora (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
- Hotărârea nu a ţinut seama de împrejurarea că intimaţii-pârâţi nu au adus la cunoştinţa instanţei de judecată existenţa celor şapte acte de înstrăinare, acestea fiind depuse la dosar cu întârziere şi după solicitările repetate ale instanţei.
S-a tins astfel, la fraudarea legii, în vederea pierderii de către reclamant a dreptului material la acţiunea în nulitate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
- Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) şi a respins cele zece motive de nulitate absolută invocate.
- Admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu are niciun fundament, din moment ce destinatarul notificării nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu a comunicat reclamantului datele de identificare a posesorilor şi copiile actelor de înstrăinare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Motivul invocat cu privire la depăşirea termenului de 30 de zile de la data la care a aflat de existenţa actelor de înstrăinare, nu are niciun temei legal. Conform adresei nr. 9529 din 9 februarie 2006, reclamantul a primit ultimele două acte de înstrăinare în februarie 2006, astfel încât nu a fost depăşit termenul de o lună de la data comunicării actelor ci dimpotrivă, a fost solicitată repunerea în termen înainte de primirea actelor.
Prin întâmpinările formulate în cauză intimaţii-pârâţi s-au opus admiterii recursului, susţinând caracterul legal al deciziei atacate.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Deşi sunt invocate în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurent nu pot fi încadrate în ipotezele vizate de aceste dispoziţii procedurale.
În realitate, în cadrul acestor motive de recurs, reclamantul învederează aspecte care ţin de fondul cauzei, respectiv de nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare la a căror desfiinţare a tins pe calea acţiunii promovate.
Este vorba însă, de împrejurări care nu au făcut obiect de cercetare pentru instanţele fondului, astfel încât ele nu pot fi supuse controlului de legalitate în recursul exercitat.
- Singura critică formulată, îndreptată împotriva deciziei din apel- şi încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât are ca obiect încălcarea unei norme de drept material, este cea privitoare la aprecierea greşită asupra încălcării termenului înăuntrul căruia putea fi cerută repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Raportat la elementele de fapt determinate de instanţele fondului pe baza probelor administrate, urmează să se constate că, în speţă, s-a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, critica de nelegaliate formulată fiind neîntemeiată.
Astfel, textul menţionat impune ca în situaţia în care există cauze temeinic justificate pentru depăşirea termenului de prescripţie extinctivă, solicitarea de repunere în termen să fie făcută în interval de o lună de la data încetării cauzelor care justifică nerespectarea termenului de prescripţie.
În speţă, reclamantul a luat cunoştinţă despre existenţa a patru (din cele şapte) contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a solicitat a se constata, la 31 octombrie 2005, conform notei depuse de acesta la dosar, căreia i-a ataşat şi contractele de vânzare-cumpărare(filele 122-133, fond); anterior, respectiv la 29 septembrie 2005, acesta depusese la dosar un alt contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate o solicitase (fila4, fond).
Despre ultimele două contracte de vânzare-cumpărare ce făceau obiectul acţiunii în nulitate, reclamantul a luat cunoştinţă, conform notei acestuia (fila 230, fond), la 9 decembrie 2005.
Faţă de aceste date, rezultă că cererea reclamantului din 30 ianuarie 2006 [impropriu formulată, „de extindere a termenului limită prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001" şi calificată de instanţă ca fiind o solicitare de repunere în termen] a fost depusă cu nesocotirea dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Contrar susţinerii recurentului, încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie extinctivă, nu poate fi legată de o pretinsă comunicare oficială a actelor de înstrăinare, ci de momentul la care s-a luat cunoştinţă efectiv de existenţa respectivelor acte.
Faptul învederat de reclamant, că nu au fost supuse publicităţii imobiliare aceste înstrăinări este real (situaţia imobilului fiind reflectată de extrasul de carte funciară).
Acest aspect reprezintă de altfel, cel care a justificat depăşirea termenului de prescripţie extinctivă.
Aceasta înseamnă că intimaţii-pârâţi, care nu şi-au îndeplinit obligaţia legală, de a aduce la cunoştinţa terţilor actul de înstrăinare, nu puteau beneficia de efectele opozabilităţii acestuia.
Situaţia este valabilă însă, atâta vreme cât despre existenţa actului nu s-a aflat pe căi de fapt, când opozabilitatea legală este înlocuită cu una efectivă.
Aşadar, reclamantul se poate prevala de lipsa publicităţii legale şi deci, de inopozabilitatea înstrăinărilor, până la momentul la care a luat cunoştinţă de existenţa contractelor.
Or, potrivit probelor administrate în cauză, o astfel de cunoaştere efectivă a actelor a căror nulitate în justiţie s-a pretins, a avut loc cu mai mult de o lună înaintea formulării cererii de repunere în termen.
Ca atare, aprecierea instanţelor, în sensul că fiind depăşit termenul reglementat de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, este corectă.
Faţă de soluţia care s-a impus, a reţinerii excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune, instanţele nu au mai putut analiza fondul raporturilor juridice, criticile recurentului pe acest aspect fiind lipsite de obiect.
Potrivit considerentelor arătate s-a constatat caracterul legal al deciziei atacate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
În temeiul art. 316 C. proc. civ., cu referire la art. 298 C. proc. civ. şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat, conform chitanţelor justificative) de câte 1200 lei către intimaţii-pârâţi F.F., M.C., G.R. şi D.G.
Va fi respinsă cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul S.A., având în vedere că înscrisurile justificative depuse de acesta, cu privire la onorariul de avocat plătit au date anterioare (29 iunie 2006; 9 martie 2006; 2 martie 2006, filele 126, 128 recurs) pronunţării deciziei atacate şi exercitării recursului în cauză (fiind de altfel, valorificate în faza apelului).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 232/Ap din 30 octombrie 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Obligă pe recurent la câte 1200 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi F.F., M.C., G.R. şi D.G.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul S.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6959/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7036/2007. Civil → |
|---|
