ICCJ. Decizia nr. 7135/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7135
Dosar nr. 259/35/2007
Şedinţa publică din 29 octombrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 921/D din 23 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte, acţiunea reclamantului C.T. în contradictoriu cu pârâţii C.F., C.R.M., SC C. SA, Primăria Municipiului Carei şi Primarul Municipiului Carei şi, în consecinţă:
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune prev. de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, invocată din oficiu, şi drept urmare a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 22 ianuarie 1997, încheiat între pârâţii C.F., C.R.M. şi SC C. SA Satu Mare;
A fost respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 8409 Carei, nr.top. 1713/5 şi nr.top. 2975/9/20.
S-a constatat că, reclamantul C.T. are calitate de persoană îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru cota de ½ parte din imobilul evidenţiat mai sus, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 206/1981.
A fost stabilit în favoarea reclamantului C.T. dreptul la măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire, prevăzute de legea specială, sens în care a fost obligată entitatea investită cu soluţionarea notificării să efectueze procedurile prevăzute la Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005.
A fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.A.
A fost obligată Primăria Municipiului Carei să plătească reclamantului C.T. suma de 650 RON (6.500.000 ROL) cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, Primăria Municipiului Carei, la solicitarea instanţei a comunicat motivele pentru care nu a soluţionat cererea pentru retrocedarea imobilului, formulată de reclamantul C.T., în condiţiile Legii nr. 112/1995, pentru faptul că nu a respectat din punct de vedere formal, dar şi pe fond, condiţiile prevăzute de actul normativ evocat, în sensul că cererea era incompletă, fără indicarea domiciliului şi fără a face dovada cetăţeniei române, aşa cum era prevăzut în reglementarea iniţială a Legii nr. 112/1995, ceea ce a determinat rămânerea în nelucrare.
Tribunalul a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile prevăzute de art. 18 din Decretul nr. 167/1960 raportat la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la excepţia invocată, reprezentantul reclamanţilor a învederat că termenul special de un an prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ca termen de prescripţie prin derogare de la normele de drept comun nu s-a împlinit, deoarece începe să curgă de la data soluţionării cererii iniţiale, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că prescripţia s-a suspendat prin demararea procedurii necontencioase.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (5) (conform numerotării actuale) din Legea nr. 10/2001 ,,Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, iar termenul prevăzut la art. 45 alin. (5) din actuala numerotare, în forma iniţială art. 46 alin. (5) a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin OUG nr. 109/2001 şi respectiv OUG nr. 145/2001 şi s-a împlinit la data de 14 august 2002. In raport de aceste aspecte, s-a avut în vedere că, legiuitorul a permis titularului dreptului exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, a imobilelor preluate abuziv de stat, în intervalul 14 februarie-14 august 2002.
Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor acestui text s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, considerând că legiuitorul este îndreptăţit să stabilească conţinutul şi limitele exercitării dreptului de proprietate în temeiul art. 44 alin. (1) Teza II şi art. 136 alin. (5) din Constituţie şi are drept scop evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte securitatea raporturilor juridice civile.
S-a mai arătat că, în considerentele deciziilor nr. 167, 249, 212 şi 276, Curtea Constituţională a reţinut că, instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care aceasta îşi produce efectele nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie şi că, prin stabilirea lor se asigură un climat indispensabil exercitării în condiţii optime, a unui drept constituţional, prevenindu-se eventuale abuzuri şi limitându-se efectele negative asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Achiesând asupra celor stabilite în expunerea de motive a deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională, tribunalul a apreciat că exercitarea dreptului la acţiune în termenul stabilit de legiuitor, nu îngrădeşte dreptul de acces la justiţie, dată fiind şi durata rezonabilă a termenului prelungit, tocmai în scopul de a oferi timp suficient pentru exercitarea acţiunilor de acest gen.
În soluţionarea excepţiei, instanţa a reţinut şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de la Luxemburg.
Aşa fiind, tribunalul a reţinut că în raport de data înregistrării acţiunii, 10 noiembrie 2005, a fost depăşit termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar cursul prescripţiei nu se consideră suspendat şi nici întrerupt, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/195 8, reclamanţii având obligaţia să-şi formeze conduita şi să respecte condiţiile impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor acţiuni referitoare la constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obţine o cercetare pe fond asupra legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se solicită pe calea nulităţii absolute, considerente pentru care s-a admis excepţia şi s-a constatat prescripţia dreptului la acţiune pentru acest capăt de cerere.
Ca efect al admiterii excepţiei, s-a apreciat ca nejustificată cererea de restituire în natură a imobilului şi s-a analizat temeinicia pretenţiei sub aspectul măsurilor reparatorii stabilite în echivalent, raportat la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească notificatorii sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită.
În acest sens, s-a avut în vedere că, în baza Legii nr. 112/1995 s-a depus cerere de retrocedare de către reclamantul C.T. Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român prin Decizia nr. 206/1981 pentru cota de ½ proprietatea reclamantului, fără plata vreunei despăgubiri băneşti, cu motivarea că acesta nu s-a reîntors în ţară la termenul stabilit, iar cealaltă cotă de ½, în baza aceluiaşi act normativ (Decret nr. 223/1974) s-a preluat de la soţia reclamantului C.G. care urma să părăsească ţara definitiv, cu forme legale, fiind stabilite despăgubiri în cuantum de 40148 lei, sumă ce a fost încasată.
După stabilirea soţilor C. în Germania, aceştia au divorţat în anul 1995, iar C.G. (G.) a decedat la 26 octombrie 1999, fiind stabilită calitatea de moştenitor pentru fiica acesteia C.A.
Reclamantul C.T. a depus notificarea nr. 7863 din 13 august 2001 la Consiliul Local Carei, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului şi în baza Legii nr. 112/1995, dosar rămas nesoluţionat, făcând trimitere în probatiune la Decizia nr. 22/1989, decizie care a reglementat situaţia juridică a cotei părţi cuvenite din imobil fostei soţii, cât şi la o procură specială, care putea avea legătură cu justificarea calităţii avocatului pentru depunerea notificării.
Instanţa a luat în discuţie aspectul vizând depunerea notificării de către reclamanta C.A., reprezentanta reclamanţilor considerând ca notificarea, cât şi cererea iniţială vizează şi cota-parte cuvenită fostei soţii, defuncta G.G., iar demersul iniţiat de reclamant a fost însuşit de către fiica defunctei, făcând trimitere la mandatul de care s-a prevalat reclamantul şi pe care tribunalul 1-a apreciat ca nevalabil, în condiţiile în care nu avea dată certă şi nu s-a dat în faţa unei autorităţi care să certifice atât manifestarea de voinţă, cât şi data la care a fost exprimată, pentru a deveni opozabilă terţilor, potrivit legii.
Astfel, reclamantul a făcut un demers propriu, atât în baza Legii nr. 112/1995, cât şi în baza Legii nr. 10/2001 şi, cu toate că a tins la dobândirea întregului imobil, totuşi nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită decât pentru partea de care a fost deposedat, iar pentru cealaltă parte a fostei soţii, al Carei moştenitor nu este, putea depune notificare moştenitoarea acesteia, respectiv reclamanta C.A., în condiţiile cerute de art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Lipsa notificării atrage decăderea şi pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că reclamanta C.A. nu are calitate de persoană îndreptăţită, ca urmare a lipsei notificării, şi că nu s-a conformat exigenţei legii, dând expresie propriei sale culpe, soldată cu pierderea dreptului.
Notificarea depusă de tatăl său, reclamantul C.T. s-a apreciat că nu poate fi primită, în condiţiile în care el era îndreptăţit să dobândească numai cota de ½ parte din imobil, cealaltă cotă revenind fostei soţii.
Pentru cele expuse, s-a admis în parte acţiunea, reţinându-se că, are calitate de persoană îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001 numai reclamantul C.T. pentru cota de ½ parte din imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Dată fiind manifestarea de voinţă exprimată în subsidiar, precum şi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a acordat reclamantului satisfacţie parţială, în privinţa drepturilor solicitate, stabilind că este îndreptăţit la măsuri reparatorii, sub forma titlurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, urmând ca primăria să efectueze procedurile necesare pentru finalizare.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 119A din 19 aprilie 2007 a admis apelul declarat de reclamanţii C.T. şi C.A. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC C. SA Satu Mare, Primăria Municipiului Carei, Primarul Municipiului Carei, C.F. şi C.R.M. împotriva sentinţei civile nr. 921 din 23 octombrie 2006 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în următorul sens:
S-a constatat că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 pentru întreg imobilul preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de către Statul Român şi nu numai reclamantul C.T. pentru cota de ½ parte.
A fost menţinută dispoziţia prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins cererea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare şi cea pentru restituire în natură a imobilului.
S-a constatat că, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea despăgubirilor băneşti, ce reprezintă valoarea de piaţă a imobilului în litigiu conform normelor internaţionale.
A fost înlăturată dispoziţia prin care a fost obligată unitatea investită cu soluţionarea notificării să efectueze procedurile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi cea de respingere a cererii formulate de reclamanta C.A.
Intimata Municipiului Carei a fost obligată să plătească celor doi apelanţi suma de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului C.T. şi a soţiei sale decedate, C.G., trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul nr. 223/1974.
După preluarea în favoarea statului, imobilul a fost închiriat intimatului C.F., cumpărat ulterior şi intabulat în cartea funciară la 3 februarie 1997 în favoarea sa şi a soţiei C.R.M., dată de la care înscrierile vizând acest imobil au devenit opozabile tuturor, inclusiv reclamanţilor.
Invocându-se art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa a reţinut că, actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procedurii de privatizare, având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
S-a mai arătat că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost ulterior prorogat şi s-a reţinut a fi împlinit la 14 august 2002.
Raportat la acest termen instanţa de apel, faţă de critica formulată a reţinut că nu poate fi apreciat ca o îngrădire a accesului la justiţie, în condiţiile în care nu este un termen scurt şi a fost prelungit de legiuitor pentru a da posibilitatea celor interesaţi să promoveze acţiuni în justiţie, în vederea realizării drepturilor pretinse.
Apreciindu-se că este un termen de prescripţie, ce poate fi întrerupt şi suspendat, poate opera numai în situaţiile strict şi limitativ prevăzute de Decretul nr. 167/1958, pentru a asigura respectarea principiilor securităţii raporturilor juridice.
Astfel, cauzele de întrerupere a prescripţiei, prevăzute de art. 16 din decretul enunţat sunt recunoaşterea dreptului a Carei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, introducerea unei cereri de chemare în judecată printr-un act începător de executare, ori, faptul că apelantul a formulat o notificare în baza Legii nr. 112/1995 la comisia competentă şi la care nu a primit răspuns, nu echivalează cu o cerere de chemare în judecată, ori cu un alt motiv de întrerupere a cursului prescripţiei.
În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei, în art. 13 din acelaşi decret se prevede că operează cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate puse pe picior de război, până la rezolvarea unei reclamaţii administrative în temeiul unui contract de transport, astfel că, notificarea formulată în condiţiile arătate mai sus nu se încadrează în niciuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare a prescripţiei.
Reclamantul avea posibilitatea ca, fără să îi fie soluţionată notificarea, să promoveze în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, o acţiune în justiţie, prin care să solicite anularea înstrăinării, cu atât mai mult cu cât chiriaşul devenit proprietar şi-a intabulat în cartea funciară dreptul dobândit încă din anul 1997, dată după care a devenit opozabil tuturor.
În această situaţie, s-a reţinut că, în mod corect instanţa de fond a apreciat prescris dreptul la acţiune şi că nu se mai pot analiza împrejurările referitoare la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi sau vânzător la data înstrăinării.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare produce efecte juridice în continuare, restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.
S-a mai reţinut că, imobilul în litigiu a fost proprietatea soţilor C., drept dobândit sub durata căsătoriei, care a fost un drept comun, în codevălmăşie, fără a fi stabilite cotele legale ce ar fi trebuit să revină fiecăruia. Faptul că Statul Român a preluat de la fiecare soţ separat imobilul, nu echivalează cu partajarea bunurilor comune, ci, contrar dispoziţiilor art. 36 C. fam., fără a exista o hotărâre judecătorească prin care să fie stabilită cota fiecărui soţ, care să devină bun propriu, s-a făcut un partaj contrar normelor legale respective.
S-a făcut dovada că reclamanta C.A. este singura moştenitoare a defunctei C.G., fosta soţie a reclamantului C.T.
Notificările formulate în baza dispoziţiilor Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 au avut ca obiect restituirea în natură a întregului imobil ce a constituit proprietatea celor doi soţi.
Singurul care a formulat notificările a fost apelantul reclamant C.T., dar el a solicitat restituirea unui bun comun preluat de Statul Român, fără să se fi procedat la un partaj şi să fi fost stabilite cotele de proprietate ale fiecărui soţ, motiv pentru care s-a apreciat că demersul apelantului trebuia calificat ca fiind făcut în baza mandatului tacit, instituit de art. 35 C. fam. şi nu ca un demers propriu, numai pentru cota sa de proprietate.
Un argument în plus este împuternicirea dată de reclamanta C.A. tatălui ei, reclamantul C.T., după decesul mamei sale, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a face demersuri în continuare în vederea restituirii imobilului şi pentru a continua procesul pornit împreună cu mama sa. In aceste condiţii, nu poate fi vorba de lipsa unei notificări, ci dimpotrivă, se reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, C.A. având calitate de persoană îndreptăţită, alături de reclamantul C.T. pentru a beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil în litigiu, urmând ca cei doi să procedeze la stabilirea cotelor de proprietate conform dreptului comun.
Vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor, anterior soluţionării notificărilor prin care l-au revendicat, atât în baza Legii nr. 112/1995, cât şi a Legii nr. 10/2001, îi împiedică efectiv să beneficieze de dreptul lor, nefiindu-le acordate nici despăgubiri echivalente.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 se prevede faptul că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Faţă de cele expuse, s-a reţinut, în concluzie, de către instanţa de apel că, singura modalitate de reparare efectivă a prejudiciului reclamanţilor creat prin preluarea abuzivă a proprietăţii şi imposibilitatea restituirii în natură este cea a acordării despăgubirilor băneşti, constând în contravaloarea imobilului calculată potrivit normelor internaţionale în materie, ceea ce a impus adoptarea soluţiei deja enunţate.
Împotriva deciziei civile nr. 119A din 19 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în termen legal au declarat recurs reclamanţii C.T. şi C.A., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii din recurs, se învederează că, în mod greşit instanţa de apel nu a procedat la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 22 ianuarie 1997, privind apartamentul în discuţie şi la restituirea în natură, apreciind prescris dreptul la acţiunea în nulitate întemeiată pe art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Susţin recurenţii că, termenul de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii este un termen de prescripţie care poate fi suspendat sau întrerupt şi nu un termen exclusiv de decădere din drepturi, aşa cum se prevede în art. 17 alin. (2) sau art. 20 alin. (5)din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi sens, precizează că au invocat suspendarea termenului de prescripţie, în condiţiile în care nu au fost soluţionate notificările întocmite în baza Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, cât şi a lipsei răspunsului entităţii deţinătoare a imobilului, deoarece nu li s-au atribuit despăgubiri, imobilul fiind înstrăinat.
Într-o altă ordine de idei, recurenţii susţin că au dovedit reaua-credintă a intimaţilor cumpărători, aceştia având cunoştinţă despre notificări şi că nu a fost respectat termenul limită de şase luni prevăzut de Legea nr. 112/1995 în vederea manifestării opţiunilor foştilor proprietari şi s-a procedat la cumpărarea imobilului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin hotărârea recurată, corect instanţa de apel a reţinut că imobilul situat în Carei, evidenţiat în C.F. nr. 8409 Carei, nr.top 1713/5, 21975/9/20, apartament compus din două camere şi dependinţe, a constituit proprietatea recurenţilor reclamanţi C.T. şi C.G. (în prezent decedată), preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
Ulterior, prin contractul de închiriere nr. 457 din 6 noiembrie 1989, EGCL Carei a închiriat apartamentul intimatului C.F., ce a fost apoi cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. l53 din 22 ianuarie 1997. La 3 februarie 1997, acelaşi imobil a fost intabulat în favoarea soţilor C.F. şi C.R.M., moment de la care toate înscrierile din cartea funciară au devenit opozabile terţilor.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita reţinere a prescripţiei termenului pentru constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, se impune a fi menţionat că, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, toate actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procedurii de privatizare rămân valabile, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării şi conform alin. (5), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv la 14 august 2001.
Prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. l45/2001, acest termen a fost prelungit până la 14 august 2002.
Cu certitudine, termenul respectiv este unul de prescripţie care poate fi supus întreruperii şi suspendării.
În vederea respectării principiilor securităţii raporturilor juridice, întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei operează strict şi limitativ în condiţiile prevăzute de art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
În speţă, reclamantul C.T. a dovedit formularea unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 la comisia competentă, notificare ce nu a fost soluţionată.
Unul dintre motivele întreruperii prescripţiei, prevăzute de Decretul nr. 167/1958 este şi acela vizând introducerea unei cereri de chemare în judecată, dar formularea respectivei notificări nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată şi nici cu celelalte motive de întrerupere a prescripţiei prevăzute de acelaşi act normativ.
Reclamantul nu s-a aflat în niciunul dintre cazurile de suspendare a prescripţiei prevăzute de art. 13 din Decretul nr. 167/1958, deoarece avea posibilitatea ca, pentru nesoluţionarea notificării, în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 să promoveze acţiune injustiţie prin care să solicite anularea înstrăinării. In plus, trebuie avut în vedere că, chiriaşul care a devenit proprietar prin cumpărarea imobilului şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară la 3 februarie 1997, dată de la care acest drept a devenit opozabil terţilor, inclusiv reclamantului.
Situaţia ar fi fost alta, în cazul în care în acest termen de prescripţie special, cumpărătorul nu şi-ar fi intabulat dreptul de proprietate, operând atunci o prelungire a termenului de prescripţie, ceea ce nu se regăseşte în speţă.
Reclamantul a introdus acţiunea la 10 noiembrie 2005, după aproape patru ani faţă de momentul expirării termenului legal, astfel că, prin hotărârea recurată, corect s-a reţinut prescrierea dreptului la acţiune privind valabilitatea actelor de înstrăinare a imobilului.
În raport de constatarea împlinirii termenului de prescripţie, devine inutilă analiza celorlalte critici referitoare la reaua-credinţă a cumpărătorilor şi la nerespectarea termenului de şase luni, ca termen limită de cumpărare a imobilului conform Legii nr. 112/1995.
Faţă de considerentele expuse, urmează ca recursul declarat de reclamanţi să fie respins şi să se menţină ca legală şi temeinică hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.T. şi C.A. împotriva deciziei nr.l 19/A din 19 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea - secţia civilă mixtă.Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7134/2007. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6990/2007. Civil → |
|---|
