ICCJ. Decizia nr. 739/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.739.
Dosar nr.1505/100/200.
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Deliberând constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia civilă, nr. 1505 din 15 martie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a chemat în judecată pe pârâtul J.I., solicitând să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 decembrie 2006 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară.
Soluţionând litigiul în primă instanţă, Tribunalul Maramureş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 355 din 20 martie 2007, a respins acţiunea, ca nefondată, cu motivarea că, raportat la normele comunitare în materie, determinate de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv Directiva nr. 38/CE/2004, art. 27, nu există temeiuri pentru restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Italia, atâta timp cât nu s-a făcut dovada unor motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, care să justifice o asemenea măsură.
Sentinţa sus-menţionată a fost atacată cu recurs de reclamantă.
Curtea Cluj prin Decizia civilă nr. 184 din 28 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 355 din 20 martie 2007 a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în sensul admiterii cererii formulată de reclamantă împotriva pârâtului J.I. şi în consecinţă a dispus restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului J.I., pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni, începând cu data pronunţării hotărârii, de azi 28 mai 2007.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâtul a locuit în oraşul Napoli timp de 7 luni, iar la data de 24 octombrie 2006 a fost depistat de autorităţile italiene fără forme legale de şedere şi muncă, a fost judecat şi returnat pentru şedere şi muncă ilegală.
Împotriva deciziei civile mai sus-menţionată a declarat recurs pârâtul J.I. criticând-o ca fiind nelegală deoarece instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 27 din Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului şi Consiliului Europei, aplicabilă României de la data de 1 ianuarie 2007, data aderării acesteia la Uniunea Europeană.
Recursul este fondat.
Prin Legea nr. 248/2005 a fost reglementat regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Potrivit art. 38 din această lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condiţiile şi pentru următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acela stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Rezultă, din dispoziţia legal enunţată, că instanţa poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie numai în condiţiile şi cu privire la persoanele expres menţionate, în funcţie de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.
Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu cele din Directiva Parlamentului şi Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituţia României, interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile pactelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele şi tratatele ratificate de România, având prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetăţenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulaţie şi rezidenţa trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.
Normele internaţionale menţionate prevăd, deci, în mod expres şi limitativ situaţiile în care se poate restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice, apreciate în funcţie de conduita proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza unui acord de readmisie, fără nici o distincţie în ceea ce priveşte conduita persoanei în cauză, respectiv dacă prezenţa acesteia în statul din care a fost returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a acelui stat.
Se constată, deci, că norma internă este parţial incompatibilă cu normele internaţionale în materie aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în măsura în care permite restrângerea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români care au fost returnaţi dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte situaţii decât acelea în care prezenţa cetăţenilor români în statul din care au fost returnaţi ar constitui o ameninţare la ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică a acelui stat.
Ca atare, norma internă trebuie aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în condiţii ce lezează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, pentru fapte sau situaţii ce au condus la încălcări grave ale ordinii, siguranţei sau sănătăţii publice.
Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetăţean român dispusă de autorităţile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situaţiei concrete a cetăţeanului în cauză.
În acord cu această motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâtul a fost returnat la data de 27 decembrie 2006, din Italia, pentru şedere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Italia.
Nu a fost administrată nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, de natură a aduce atingere ordinii publice, securităţii publice ori sănătăţii publice a statului din care a fost returnat.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea din Italia referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pentru a se putea admite apelul formulat de Direcţia Generală de Paşapoarte, de către instanţa de apel.
În concluzie, se va reţine că recursul declarat de pârâtul J.I. este fondat şi pe cale de consecinţă se va admite, se va casa Decizia atacată, Decizia civilă nr. 184 din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Cluj şi se va menţine sentinţa civilă nr. 355 din 20 martie 2007 a Tribunalului Maramureş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul J.I. împotriva deciziei nr. 184/A din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa civilă nr. 355 din 20 martie 2007 a Tribunalului Maramureş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7470/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7292/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
