ICCJ. Decizia nr. 75515/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 75515
Dosar nr.362/64/2007
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 301 din 6 octombrie 2006, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de contestatorii A.P., K.M.P. şi F.F. în contradictoriu cu intimatul oraşul Predeal, prin primar, şi în consecinţă:
A dispus anularea dispoziţiei nr. 271 din 15 noiembrie 2004 emisă de intimatul oraşul Predeal prin primar, şi l-a obligat pe acesta să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze notificarea formulată de contestatori cu privire la imobilul situat în Predeal, prin acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
A respins restul pretenţiilor formulate de contestatori în contradictoriu cu intimatul oraşul Predeal prin primar.
A respins cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatului oraşul Predeal prin primar formulată de intervenienţii A.R.V. şi A.R.
A anulat contestaţia formulată de contestatori în contradictoriu cu intimata Primăria oraşului Predeal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei intimate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 271 emisă la data de 15 noiembrie 2004 de către intimatul oraşul Predeal prin primar, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului teren, situat în Predeal, formulată de contestatori, motivat de faptul că aceştia nu au depus actele necesare în vederea restituirii dreptului pretins.
La data de 25 octombrie 1947, Primăria oraşului Predeal a transmis Serviciului de Constatare Circa a V-a, adresa nr. 2565, prin care a solicitat acestuia să-i comunice valoarea locativă a vilei H.P., ce a fost rechiziţionată, în vederea stabilirii chiriei.
Din tabelul întocmit de oraşul Predeal referitor la vilele care au fost rechiziţionate rezultă că imobilul situat în Predeal, a fost rechiziţionat de la numitul P.E.
Răspunzând unei adrese formulată de contestatori, Primăria oraşului Predeal a învederat, prin actul înscris în evidenţele sale, sub nr. 10586 din 12 noiembrie 2001, că imobilul situat în Predeal, a constituit proprietatea numitului H.P., precizând totodată că nu deţine acte despre perioada în care persoana menţionată a figurat coproprietar sau despre modul în care acest imobil a fost înscris pe rolul fiscal.
Referitor la calitatea contestatorilor de moştenitori ai proprietarului imobilului în litigiu, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 22 ianuarie 1951 a survenit decesul numitului P.H., iar din testamentul întocmit, la data de 29 septembrie 1942, de către acesta, rezultă că el a avut patru copii: P.A., P.R., P.G.W. şi P.C.
La data de 21 martie 1969 a survenit decesul numitului P.G.W., iar la data de 27 septembrie 1980, a murit P.R., ambii fiind fiii numitului P.H..
Din certificatul de deces emis de către Primăria din Bologna rezultă că la data de 14 mai 1989, a survenit decesul numitei P.C., iar din certificatul de deces seria D4, nr. 683601, emis de Consiliul Popular al sectorului 6 Bucureşti reiese că la data de 1 decembrie 1974 a decedat P.A.
Din certificatele de naştere nr. 1925/41/71 şi nr. 1920/2/9, emise Parohia Evanghelică A.B. Viena, precum şi din copia certificatului de căsătorie nr. 76 din 7 octombrie 1978, emis de Districtul Chelsea rezultă că A.P. şi K.M.P., contestatorii din prezentul proces, au calitatea de succesori în drepturi ai lui R.P., iar din certificatul de botez emis de Dioceza Viena din Districtul Viena rezultă că la data de 30 ianuarie 1928 s-a născut contestatorul F.F., părinţii săi fiind H.F. şi C. născută P., fiica lui H.P. şi a S.P., născută T.
Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 130/1940 asupra rechiziţiilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ stipulează că de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea pe care aceasta a avut-o la data emiterii dispoziţiei contestate, prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe ale notificării, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prorogat succesiv şi a expirat la data de 1 iulie 2003.
Aceste dispoziţii legale au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, astfel că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la soluţionarea notificării.
De asemenea, în urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 24 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat statuează că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura reluării abuzive şi că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Instanţa de fond, având în vedere principiul aplicării imediate a legii civile noi ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, s-a raportat în analizarea contestaţiei dedusă judecăţii la dispoziţiile legale menţionate, motivând că potrivit regulilor juridice ce guvernează aplicarea legii civile în timp, legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare, fără a se putea fi considerată retroactivă, atât situaţiilor juridice ce se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, cât şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare.
Instanţa de fond a motivat, având în vedere dispoziţiile art. 22.1 lit. b), lit. d) şi lit. h) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că materialul probator administrat în cauză este de natură a atesta atât dreptul de proprietate al antecesorului contestatorilor asupra imobilului revendicat şi preluarea acestuia de către stat în perioada de referinţă a legii, cât şi calitatea lor de succesori în drepturi ai acestuia.
S-a constatat că, la dosarul cauzei, contestatorii au depus acte care emană de la autorităţile statului şi care atestă că imobilul în litigiu fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940 vizând rechizitiile, de la H.P., în acest sens fiind semnificative menţiunile existente în actul datat 25 octombrie 1947 şi în actul intitulat „ tabel de vile ce sunt rechiziţionate ".
S-a reţinut că deşi în cel de-al doilea înscris la care s-a făcut referire, numele persoanei faţă de care a operat măsura rechiziţiei a fost trecut ca fiind „P.E.", în raport de probele administrate în cauză, aceasta nu poate fi considerată decât o greşeală săvârşită cu prilejul scrierii numelui persoanei în privinţa căreia a operat această măsură.
Tribunalul Braşov a reţinut că, prin dispoziţia contestată, oraşul Predeal prin primar a lăsat nesoluţionate pretenţiile pe care contestatorii le-au formulat cu privire la imobilul ce are destinaţia de construcţie în litigiu, dispoziţia emisă vizând numai imobilul cu destinaţia de teren situat în Predeal.
Tribunalul Braşov a motivat că nu poate fi primită însă solicitarea contestatorilor, de stabilire, direct de către instanţă, în cadrul procesului, a modalităţii de restituire a imobilului pentru care au formulat notificare deoarece ar fi eludate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 care prevăd obligaţia de a stabili aceste măsuri în sarcina entităţii investită cu soluţionarea notificării iar în speţă, prin dispoziţia atacată, s-a statuat doar asupra calităţii contestatorilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul-teren situat în Predeal, şi numai aceste statuări pot fi cenzurate de instanţă.
Instanţa de fond a conchis că intimatul oraşul Predeal prin primar urmează să emită o nouă dispoziţie prin care să stabilească măsurile reparatorii ce li se cuvin contestatorilor, în cadrul procedurii de stabilire a acestor măsuri intimatul urmând să determine cu exactitate situaţia juridică actuală a imobilului ce a aparţinut antecesorului contestatorilor.
Având în vedere soluţia de admitere în parte a contestaţiei, instanţa de fond a respins cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul intimatului oraşul Predeal de intervenienţii A.V. şi A.R.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel contestatorii, care au cerut schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii lor de restituire în natură a imobilului, susţinând că prima instanţă trebuia să soluţioneze pe fond cererea de restituire în natură, dispunând acordarea măsurilor reparatorii.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 37 Ap din 4 aprilie 2007 a admis apelul declarat de contestatorii A.P., K.M.P. şi F.F. împotriva sentinţei civile nr. 301 din 6 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că procedura soluţionării notificării emise în temeiul Legii nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, având caracter necontencios, dar obligatoriu, potrivit art. 109 C. proc. civ. iar în cazul în care nu este soluţionată în mod corespunzător, deschide celor vătămaţi accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată iar modalitatea în care entitatea investită înţelege să răspundă la notificare nu trebuie să afecteze interesele persoanei îndreptăţite şi nici să o lipsească de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Instanţa de apel a mai reţinut că, atâta timp cât contestaţia nu este o cale de atac în cadrul unei proceduri administrativ-jurisdicţionale, instanţa de judecată nu poate aplica mijloacele procedurale specifice unei asemenea jurisdicţii iar, în speţă, în mod greşit prima instanţă a considerat că nu este competentă să stabilească în ce măsură imobilul poate fi restituit în natură sau prin echivalent şi nici nu a administrat probe în acest sens, refuzând soluţionarea în fond a pricinii, cu încălcarea normelor de competenţă procesuală.
Instanţa de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. deoarece prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi, având în vedere considerentele expuse, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov.
A statuat totodată că se impune completarea probatoriului, fiind utilă efectuarea unei expertize judiciare care să identifice şi să lămurească situaţia juridică a imobilului construcţie şi teren care a aparţinut antecesorului contestatorilor pentru a se determina natura măsurilor reparatorii ce li se cuvin contestatorilor în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv posibilitatea de restituire în natură sau prin echivalent, situaţie în care se va stabili valoarea reală a imobilului.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs recurenţii-contestatori A.P., K.M.P. şi F.(F.)F.
Recurenţii-contestatori au susţinut că, deşi în mod corect instanţa de apel a constatat faptul că existenţa dreptului lor de a obţine măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu „a intrat în puterea lucrului judecat şi că instanţele de judecată sunt competente să dispună ele însele acordarea acestor măsuri reparatorii de către contestatori" totuşi, în mod greşit a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Decizia pronunţată fiind nelegală, sub acest aspect.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că prima instanţă a stabilit faptul că contestatorii sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului a cărui restituire se cere şi că sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 iar aceste aspecte nu au implicat o simplă stabilire a calităţii procesuale active a contestatorilor.
S-a arătat că, în cazul contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală activă aparţine persoanelor care au formulat notificări de acordare a măsurilor reparatorii şi care se pretind îndreptăţite la acordarea acestor măsuri iar determinarea existenţei calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii este un aspect de fond în cadrul contestaţiei. A stabili că reclamantul/contestatorul nu este îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii, fie pentru că nu este succesorul proprietarului deposedat, fie pentru că nu a făcut dovada proprietăţii autorului său asupra imobilului a cărui restituire se cere înseamnă a respinge contestaţia ca nefondată iar a decide că reclamantul/contestatorul este îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii înseamnă a soluţiona acelaşi aspect de fond în cadrul contestaţiei, dar prin pronunţarea unei soluţii contrare.
Recurenţii-contestatori au susţinut că, astfel fiind, dacă prima instanţă stabileşte că reclamantul este îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, aşa cum este cazul în speţă, aceasta intră în cercetarea fondului şi, în aceste condiţii, este exclusă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel. Prin urmare, în raportul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel trebuia să reţină cauza pentru soluţionare, să stabilească şi să dispună ea însăşi acordarea măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor, Decizia de trimitere a cauzei primei instanţe fiind nelegală din acest punct de vedere.
Recurenţii-contestatori au mai susţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, că din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul instanţei de fond rezultă că pe teren există construcţia ce s-a aflat în proprietatea autorului lor, fiind edificate însă şi anumite construcţii noi, dar imobilul trebuie să le fie restituit în totalitate în natură deoarece în cauză nu este aplicabilă excepţia de la restituirea în natură reglementată în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a motivat că, atâta timp cât singurul aspect faptic care prezintă relevanţă în cauză este acela că imobilul alcătuit din teren şi construcţie a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, în măsura în care instanţa de recurs statuează că limitările obligaţiei de restituire reglementate în Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile imobilelor preluate fără titlu valabil, nu există nici un impediment pentru ca instanţa de recurs, soluţionând recursul, să dispună ea însăşi restituirea în natură a imobilului către contestatori, deoarece toate aspectele de fond care prezintă relevanţă în pronunţarea soluţiei au fost pe deplin stabilite de către prima instanţă de judecată şi menţinute în cursul apelului.
În subsidiar, recurenţii-contestatori au cerut instanţei de recurs, în cazul în care va aprecia că se impune cu necesitate casarea cu trimitere, să dezlege, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problema de drept a aplicabilităţii, în ipoteza imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil, a limitărilor obligaţiei de restituire în natură reglementate în Legea nr. 10/2001.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
Textul de lege redat se referă la ipoteza în care prima instanţă s-a pronunţat fără însă a intra în cercetarea fondului. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale care au determinat pronunţarea unei soluţii fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existenţa puterii de lucru judecat, pentru lipsa calităţii procesuale ori pe baza altor excepţii peremptorii.
Desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe reprezintă o soluţie obligatorie, fiind prevăzută de lege, art. 297 alin. (1) C. proc. civ., printr-o normă de ordine publică.
Instanţa de fond a constatat că, în speţă, contestatorii s-au legitimat în cadrul procesual al Legii nr. 10/2001 atât sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate pe care l-a avut H.P. (autorul contestatorilor) asupra imobilului în litigiu cât şi sub aspectul calităţii de moştenitori ai acestuia şi l-a obligat pe pârâtul oraşul Predeal, prin primar, să emită o nouă dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea cu privire la imobilul în litigiu, prin acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin sentinţa pe care a pronunţat-o, instanţa de fond a statuat numai asupra faptului că în cauză contestatorii au făcut dovada calităţii lor procesual active, nu şi asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, apreciind în mod eronat că stabilirea situaţiei juridice a imobilului în litigiu precum şi a modalităţii de restituire, în natură sau prin echivalent, poate fi realizată numai în cadrul procedurii administrative, instanţa de fond declinându-şi, de fapt, competenţa, fără a intra în cercetarea fondului.
În exercitarea controlului judiciar, în mod corect instanţa de apel a constatat, pentru considerentele menţionate în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, că instanţa de fond trebuia să cerceteze fondul cauzei, deoarece, în cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluţionată în mod corespunzător, cei vătămaţi au deschis accesul la jurisdicţia civilă, situaţie în care instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost investită.
Or instanţa de fond a supus examinării numai îndeplinirea de către contestatori a condiţiilor de formă prevăzute de lege pentru a face dovada că sunt persoane îndreptăţite la beneficiul legii (respectiv existenţa dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu şi a calităţii lor de moştenitori), nu şi pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii (identificarea şi stabilirea situaţiei juridice a imobilului, teren şi construcţie, care a aparţinut autorului contestatorilor pentru a se determina natura măsurilor reparatorii ce li se cuvin, în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv posibilitatea de restituire în natură sau prin echivalent).
Aşa fiind, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-contestatori conform cărora tribunalul ar fi intrat în cercetarea fondului doar prin faptul că a stabilit că aceştia au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii deoarece au dovedit, conform cerinţelor Legii nr. 10/2001, că sunt persoane îndreptăţite la beneficiul acestei legi, făcând proba, implicit, a calităţii lor procesuale active.
Instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile prevăzute de art. 297 C. proc. civ., întrucât acest text de lege prevede, în mod imperativ, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în cazul în care instanţa nu a rezolvat fondul unei cereri principale supuse judecăţii, astfel cum este în speţă acţiunea contestatorilor, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceştia au solicitat în mod expres ca instanţa de apel să se pronunţe ea însăşi asupra fondului cererii nesoluţionate.
Caracterul imperativ al dispoziţiilor legale menţionate se întemeiază pe necesitatea asigurării principiului celor două grade de jurisdicţie, instanţa de apel neputându-se pronunţa direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanţă (de fond) n-a supus-o examinării.
Exigenţa acestui principiu se impune nu numai în interesul părţilor, ci şi pentru respectarea competenţei materiale a instanţelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluţionat de instanţa competentă iar efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea substituirii instanţei de apel în atributele jurisdicţionale proprii primei instanţe ci numai posibilitatea reexaminării cauzei şi suplimentarea probelor, în cazul unei soluţii asupra fondului, lipsită de temeinicie.
Pentru considerentele arătate nu poate fi primită nici cererea recurenţilor-contestatori în sensul ca instanţa de recurs să dezlege, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problema de drept a aplicabilităţii, în ipoteza imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil, a limitărilor obligaţiei de restituire în natură reglementate în Legea nr. 10/2001.
Având în vedere temeiurile menţionate, se constată că instanţa de apel a făcut o legală aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii A.P., K.M.P. şi F.(F.)F. împotriva deciziei nr. 37 Ap din 4 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7545/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7493/2007. Civil → |
|---|
