ICCJ. Decizia nr. 7846/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7846
Dosar nr. 4406/3/200.
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 7 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Grecia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâta D.I.E.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată de OG nr. 5/2006.
În fapt s-a arătat că pârâta a fost returnată din Grecia la data de 5 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi ratificat prin HG nr. 635/1994.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 311 din 26 februarie 2007 a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa, în motivarea hotărârii, a reţinut în esenţă că libertatea de circulaţie a persoanei este un drept fundamental consacrat de legislaţia internă şi internaţională şi căreia i se pot aduce limitări potrivit legii în scop legitim, necesar într-o societate democratică care să respecte şi un raport de proporţionalitate.
S-a apreciat în raport de elementele mai sus arătate că returnarea pârâtei din Grecia în baza Acordului de readmisie cu această ţară nu necesită în mod obiectiv o limitare a libertăţii de circulaţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 383 A din 7 martie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Din considerentele deciziei se reţine că s-a constatat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în cauză neimpunându-se luarea măsurii restrictive în raport de datele de fapt ale speţei.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege.
Criticile în fapt s-au referit, în esenţă, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulaţie are loc cu respectarea unor obligaţii impuse de lege. S-a mai susţinut că limitările aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor constituţionale (după cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaţionale care consacră acest drept (art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului).
S-a mai arătat că migraţia ilegală, care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de şedere în acel stat, este o problemă de interes public şi deci supusă limitărilor şi înscrisă în condiţiile art. 53 din Constituţia României.
S-a mai susţinut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, nu face inaplicabilă Legea nr. 248/2005. Când legiuitorul a dorit ca anumite dispoziţii să nu se mai aplice după această dată, a menţionat-o în mod expres, cum a fost cazul art. 52, o interpretare per a contrario a acestui articol conducând la concluzia că după 1 ianuarie 2007 se vor avea în vedere doar dispoziţiile art. 39 al legii în sensul că restrângerea operează numai pentru statul din care persoana a fost returnată şi nu pentru toată Europa.
S-a mai invocat împrejurarea că România a negociat prin Tratatul de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 o perioadă de tranzacţie de 2-7 ani la capitolul libera circulaţie a persoanelor, în virtutea căreia unele state membre pot aplica restricţii pentru cetăţenii români, după data aderării.
Recurenta a mai subliniat faptul că măsura returnării nu poate fi cenzurată de statul de cetăţenie al persoanei în cauză. Autorităţile acestui din urmă stat au competenţa de a lua act de măsura returnării şi de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională care stabileşte „îngrădirile" cărora cetăţenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de codul de procedură civilă în art. 304 pct. 9.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a investit, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, tribunalul, instanţă competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene.
Ca urmare, această măsură, fiind dată în competenţa instanţelor de judecată acestea sunt abilitate să aprecieze şi să analizeze, în funcţie de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate.
Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Legea nr. 248/2005 nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziţii exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.
În legislaţia primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea acestuia.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţa cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, se stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această Directivă a fost transpusă şi în legislaţia română, prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menţionat.
Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţia României stabileşte regula preeminenţei normei internaţionale (în speţă, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanţă a acestor din urmă reglementări cu dispoziţiile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.
În cauza dedusă judecăţii nu s-a probat existenţa vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.
Cât priveşte termenele negociate de România cu unele state membre, la diferite capitole, prin Tratatul de aderare, acestea se referă la măsurile luate de autorităţile altor state, pe teritoriul lor, faţă de cetăţenii români. Această reglementare priveşte aşadar situaţii situate în afara ariei de competenţă a instanţelor române.
Ca urmare, instanţele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autorităţile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanţei române s-a limitat la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă şi nu la Decizia de returnare a cetăţeanului român în ţara de origine.
Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, ca urmare, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 383/A din 7 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7842/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7760/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
