ICCJ. Decizia nr. 8378/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8378
Dosar nr. 7090/111/200.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă, în temeiul art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Elveţia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului P.P.B., returnat la data de 7 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi ratificat prin HG nr. 411/1996, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 316/C din 13 martie 2007, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că potrivit talonului de returnare încheiat de autorităţile de frontieră române, pârâtul a fost returnat din Elveţia la data de 7 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin HG nr. 411/1996, pentru şedere ilegală.
Având în vedere că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, România este membră a Uniunii Europene şi parte a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care în art. 2 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie reglementează libertatea de circulaţie a persoanelor iar la pct. 3 prevede că exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care privesc securitatea, siguranţa şi ordinea publică, prima instanţă a reţinut că nu se justifică solicitarea reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 212/A/2007 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei, Curtea a reţinut că în cauză se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului care este dreptul la liberă circulaţie, reglementat de art. 25 din Constituţie, în componenta ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul altor state.
Cum în speţă, expulzarea dispusă de autorităţile elveţiene nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică, la rândul ei, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său şi cum, în prezent, în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 din Tratatul C.E.E precum şi ale art. 4 din Directiva 2004/38/CE, care prevăd condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul acestui drept, condiţii care nu sunt îndeplinite în speţă, instanţa de apel a conchis în sensul că, în mod corect prima instanţă a respins solicitarea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut şi faptul că nu poate primi nici argumentul invocat de către reclamantă, anume că potrivit art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului pot fi stabilite anumite îngrădiri drepturilor unei anumite persoane în scopul de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor altora, îngrădiri care, în dreptul intern sunt cele prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 248/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta-reclamanta susţine că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziţii care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.
Recurenta-reclamanta susţine, de asemenea, că prin actul normativ mai sus arătat, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulaţie nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi ale Protocolului adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prin dispoziţiile art. 2 garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate, dar instituie şi restrângeri ale exerciţiului acestui drept.
Recurenta-reclamantă reiterează apărarea potrivit căreia limitarea exerciţiului acestui drept este necesară în scopul evitării migraţie ilegale, cetăţenii români având obligaţia de a respecta condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, condiţii care nu au fost respectate de către pârât.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs, prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect de instanţele de fond întrucât acestea vin în conflict cu dispoziţiile art. 2 din Protocolul 4, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tratat internaţional inspirat din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin intermediul căruia statele membre ale Consiliului Europei, printre care se numără şi Elveţia, au garantat anumite drepturi şi libertăţi fundamentale tuturor acelora care se află sub jurisdicţia lor, inclusiv dreptul la libera circulaţie.
Potrivit paragrafului 3 al art. 2 din Protocolul 4, exercitarea dreptului la liberă circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, condiţii stipulate şi de art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 53 din Constituţia României.
Ca atare, norma de drept intern invocată de reclamantă, care impune drept singură condiţie pentru restrângerea acestui drept doar faptul ca persoana să fi fost retumată dintr-un alt stat în baza acordului de readmisie contravine dispoziţiilor legale internaţionale mai sus arătate.
Dat fiind conflictul ivit între normele de drept intern şi normele de drept internaţional, instanţele de fond au acordat în mod corect preeminenţă, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, acestora din urmă şi au reţinut că îndeplinirea condiţiilor de natură a permite restrângerea exerciţiului la liberă circulaţie a unei persoane nu poate rezulta în mod suficient din faptul returnării cetăţeanul român în condiţiile art. 38 lit. a), întrucât aceasta ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
Cu alte cuvinte, instanţele de fond au reţinut că returnarea pârâtului dispusă de autorităţile elveţiene în baza acordului de readmisie, pe motiv de şedere nelegală, nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său cât timp fapta pârâtului nu constituie, prin ea însăşi, o ameninţare reală prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al unei societăţi iar sancţiunea solicitată este disproporţionată în raport cu fapta imputată.
Este de observat că reclamanta nici la judecata în fond şi nici prin motivele de recurs nu a invocat alte circumstanţe, de fapt sau personale referitoare la conduita intimatului-pârât, de natură să justifice necesitatea restricţionării dreptului la liberă circulaţie, ci, s-a rezumat a reitera că este suficient în scopul luării acestei măsuri faptul returnării, în condiţiile menţionate, a pârâtului de către statul elveţian.
Or, această apărare reiterată de reclamantă, fără vreo altă argumentare în raport cu dispoziţiile legale reţinute a fi incidente în cauză, nu poate fi primită întrucât, astfel cum au reţinut şi instanţele fond, condiţia impusă de legea internă, anume cea prevăzută de dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, nu este suficientă prin ea însăşi pentru restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie. Aceasta întrucât, pe de o parte, condiţia invocată nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de securitatea naţională, siguranţa publică, ordine publică iar, pe de altă parte, conduita culpabilă a pârâtului nu constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice, condiţii impuse de dispoziţiile internaţionale pentru a opera astfel de restrângeri.
În acest context al analizei, este de menţionat că stoparea de către statul român a fenomenelor de migraţie ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze prin mijloace specifice acestui fenomen infracţional fără însă a afecta şi restricţiona, în afara dispoziţiilor legale, dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate care, în parte, se substituie celor reţinute greşit de instanţele de fond, anume cele referitoare la aplicabilitatea în cauză şi a dispoziţiilor Directivei 2004/38/CE, Elveţia nefiind stat membru al Uniunii Europene, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 212/A/2007 din 16 mai 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 921/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8454/2007. Civil → |
|---|
