ICCJ. Decizia nr. 1101/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1101
Dosar nr. 5022/3/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2008
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 43 din 11 iulie 2001 D.T., D.M. şi D.I. au cerut restituirea în natură a imobilului denumit „Vila 28", compus din teren în suprafaţă de 4100 mp şi o construcţie duplex (parter, etaj cu scară interioară), situat în corn. Snagov, judeţul Ilfov, preluat de stat, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul D.M.
Prin Decizia nr. 360 din 25 noiembrie 2003, A.P.A.P.S. RA Bucureşti a respins notificarea, motivat de faptul că petenţii nu au depus dovezi (certificate de moştenitor, acte de stare civilă ori de identitate etc.) care să le ateste calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în litigiu.
Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2003, astfel cum a fost precizată (f. 120), reclamantul D.T. şi intervenientele M.(D.)M. şi D.I. au cerut anularea deciziei şi retrocedarea imobilului.
În motivarea cererii au susţinut că imobilul a aparţinut autorului lor, D.M.M., din patrimoniul căruia a fost naţionalizat de stat, poziţia 20, anexa 63 la Decretul nr. 92/1950 iar după decesul acestuia, intervenit la 21 mai 1945, au avut vocaţie succesorală soţia supravieţuitoare şi fraţii săi, aceştia din urmă fiind autorii lor conform certificatului de calitate nr. 309 din 15 octombrie 2003.
Pârâta R.A.P.P.S. RA a cerut introducerea în proces a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice susţinând că acesta este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu care aparţine domeniului său public şi în numele căruia doar îl administrează, conform art. 1 din HG nr. 533/2002, invocând incidenţa art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1999, art. 27 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 64 şi urm. C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 14 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia, astfel cum a fost precizată, a anulat Decizia nr. 360/2003 emisă de pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti şi a obligat-o să restituie reclamantului şi intervenientelor imobilul (teren şi construcţie) situat în comuna Snagov, sat. Ghermăneşti.
Prin aceiaşi sentinţă instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, se prezumă, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, că a fost proprietatea persoanei individualizată în actul de preluare de către stat, anume a numitului D.M., decedat la 21 mai 1945.
Totodată, instanţa a reţinut că reclamantul şi intervenientele, în calitate de nepoţi de fraţi, au calitatea de moştenitori ai fostului proprietar, fapt atestat şi prin certificatul de moştenitor nr. 309/15.10.2001, alături de soţia supravieţuitoare a acestuia, D.E.
Referitor la soţia supravieţuitoare, decedată la 13 noiembrie 1976, instanţa a reţinut că succesiunea după aceasta a fost finalizată prin emiterea certificatului de moştenitor nr. 128 din 30 septembrie 1977 în favoarea moştenitoarei P.M., cu menţiunea că imobilul în litigiu nu a putut fi menţionat în masa succesorală dat fiind că era scos din circuitul civil.
Prin Decizia civilă nr. 33 din 19 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a respins contestaţia formulată de reclamantul D.T. şi intervenientele D.I. şi M.M. împotriva deciziei nr. 360/2003 emisă de R.A. A.P.P.S. Bucureşti, păstrând celelalte menţiuni.
Prin aceiaşi decizie a fost admisă cererea de intervenţie formulată de M.A.I. în interesul pârâtei R.A. A.P.P.S.
Referitor la imobilul în litigiu, instanţa a reţinut că terenul a fost cumpărat, ca bun propriu, de numita E.D. la data de 4 iulie 1936, în timpul căsătoriei cu numitul D.M., însă anterior adoptării Decretului nr. 32/1954 prin care s-a instituit proprietatea codevălmaşă a soţilor cu privire la bunurile dobândite în timpul căsătoriei, şi că pe acest teren soţii D. au edificat o construcţie, care, sub aspectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este irelevant dacă a fost edificată cu fonduri comune sau doar cu fondurile unuia dintre soţi.
Instanţa a constatat că D.M. a decedat la data de 21 mai 1945 iar soţia sa supravieţuitoare D.E., instituită legatar universal prin testamentului datat 20 februarie 1943, a dobândit toate bunurile defunctului, astfel cum rezultă din Jurnalul nr. 4099 din 27 ianuarie 1947 al Tribunalului Ilfov şi din procesul verbal din 27 martie 1948 al Administraţiei Financiare.
Aşa fiind, cum bunurile defunctului M.D. au fost moştenite anterior naţionalizării doar de soţia sa supravieţuitoare, reclamantul şi intervenientele, nepoţii de fraţi ai defunctului, nu au calitatea de moştenitori ai acestuia şi, pe cale de consecinţă, calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la restituirea bunurilor preluate de stat, certificatul de calitate fiind emis în favoarea acestora în mod eronat.
Instanţa a apreciat că această concluzie se impune şi pe considerentul că la data decesului defunctul D.M., 21 mai 1945, faţă de testamentul universal întocmit de acesta în favoarea soţiei sale, fraţii defunctului, adică autorii invocaţi de reclamant şi interveniente, nu-l puteau moşteni, ei neavând calitatea de moştenitori rezervatari.
Întrucât apărarea invocată de intervenienta M.A.I., anume aceea că reclamantul şi intervenientele nu au calitatea de moştenitori ai defunctului D.M. s-a dovedit întemeiată, instanţa a reţinut că se impune admiterea intervenţiei făcută de aceasta.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi intervenienţii, invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea incidenţei art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenţii susţin că prin considerentele reţinute privitoare la caracterul de bun propriu al soţiei a terenului în litigiu şi cele privitoare la relevanţa caracterului fondurilor, proprii ori comune ale soţilor, folosite la edificarea construcţiei, instanţa „a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic ale actelor la care se face referire".
Recurenţii afirmă că atâta timp cât terenul în litigiu nu a fost dobândit de soţie anterior căsătoriei, acesta era bun comun al soţilor şi cât timp cât numai soţul avea venituri substanţiale care au fost folosite la edificarea construcţiei se impune a se reţine aceiaşi concluzie şi cu privire la clădirea existentă.
Recurenţii afirmă, totodată, că soţia supravieţuitoare, D.E., nu putea fi legatară universală a soţului ei dat fiind că „nu există nici un testament care să justifice afirmaţia", că în realitate succesiunea de pe urma defunctului D.M. nu s-a deschis după decesul acestuia, diversele acte ale vremii depuse la dosar fiind lipsite de orice relevanţă juridică întrucât „sunt acte administrative" şi că, în mod greşit, instanţa de apel a acordat relevanţă juridică menţiunilor Jurnalului 4099 din 27 iulie 1947, deşi „reprezintă o încheiere de instanţă" despre care nu se face dovada că ar fi rămasă definitivă.
Recurenţii susţin că succesiunea autorului lor, defunctul D.M., a fost guvernată de regulile prevăzute de Legea nr. 319/1944, act normativ potrivit căruia soţia supravieţuitoare vine la moştenire în concurs cu fraţii defunctului [art. 1 lit. c)].
În argumentarea incidenţei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea de către instanţă a efectelor juridice ale „certificatului de calitate de moştenitor nr. 309/2001", act autentic a cărui valabilitate nu a fost contestată conform Legii nr. 33/1995 şi art. 1171-1175 C. civ. şi referitor la care, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu îi poate fi opus.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, afirmând că prin cererea de restituire a imobilului formulată în procedura prevăzută de acest act normativ beneficiază, în calitatea lor de succesibili, de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii defunctului D.M. ai acestuia şi, ca atare, sunt îndreptăţiţi la retrocedare.
Recurenţii apreciază că intervenienta M.A.I., beneficiara unui legat cu titlu particular din partea mătuşii sale P.M. (sora defunctei D.E.) nu justifica interes în formularea unei cereri de intervenţie în prezenta cauză, caz în care, în mod nelegal instanţa de apel a încuviinţat-o, aceasta cu atât mai mult cu cât, într-un alt proces, instanţele i-au respins cererea de retrocedare a aceluiaşi imobil pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Analizând criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, bunurile succesorale se transmit moştenitorilor fie în temeiul legii (moştenirea legală), fie în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea exprimată prin testament (moştenirea testamentară).
În caz de moştenire legală, potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944, într-adevăr, soţul supravieţuitor moşteneşte din averea celuilalt soţ, când vine la succesiune cu fraţii şi surorile acestuia şi descendenţi de-ai lor, ori numai cu unii, doar jumătate din moştenire.
Această dispoziţie legală însă nu este incidenţă raportului juridic dedus judecăţii întrucât moştenirea defunctului D.M. nu a fost una legală ci una testamentară.
În caz de moştenire testamentară, când testatorul a înţeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului legatului (legatarului universal) vocaţia la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului.
În acest caz, de moştenire testamentară, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea numai a anumitor categorii de moştenitori legali care, conform dispoziţiilor legale în vigoare şi la data deschiderii succesiunii supusă analizei, sunt descendenţii (art. 841 şi art. 842 C. civ.), ascendenţii privilegiaţi (art. 843 C. civ.) şi soţul supravieţuitor (art. 2 Legii nr. 319/1944), o anumită parte a moştenirii denumită rezerva succesorală.
Ascendenţii ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezervă succesorală.
În cauza supusă analizei, M.M.D., persoană care a decedat anterior naţionalizării de stat a imobilului în litigiu, anume la data de 21 mai 1945, a dispus prin testament în legătură cu soarta bunurilor sale, în sensul că a desemnat-o pe soţia sa supravieţuitoare, D.E., ca legatară universală, adică cu vocaţie de a culege întreaga moştenire.
Fraţii defunctului, D.F. (predecedat din data de 12 mai 1938) şi D.G. (decedat la data de 22 ianuarie 1962) sau descendenţii acestora, aparţinând clasei colateralilor privilegiaţi, dat fiind că nu aveau calitatea de moştenitori rezervatari, au fost înlăturaţi de la moştenirea defunctului M.M.D.
Împrejurarea că moştenirea defunctului M.M.D. s-a transmis pe cale testamentară şi nu pe cale legală, astfel cum invocă recurenţii, este atestată prin menţiunile Jurnalului nr. 4099 din 27 februarie 1947 întocmit de judecătorul supleant în dosarul nr. 3151/1945 al Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă, precum şi prin menţiunile procesului verbal datat 27 martie 1948 prin care s-a inventariat averea rămasă după defunct, în vederea impunerii conform Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 1181 (publicat în M.Of. nr. 193 bis din 22 august 1947), operaţiune realizată de controlorul de pe lângă Administraţia Financiară a sectorului 1 Galben Bucureşti, impozitele fiind stabilite în sarcina soţiei supravieţuitoare D.E. „soţie instituită legatară universală prin testamentul defunctului din 20 februarie 1943", acte pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost în vreun mod contestate ori anulate în cadrul unor proceduri legale.
Înscrisurile menţionate, prin care se atestă calitatea de legatară universală a lui D.E., care au fost întocmite de autorităţile statului mai sus arătate în exercitarea atribuţiilor ce le reveneau conform dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată cadrul procedurii succesorale sunt de natură să facă dovada şi în lipsa înscrisului constatator al legatului universal (testamentul), cu privire la felul moştenirii defunctului D.M., anume aceea de moştenire testamentară.
Pe cale de consecinţă, cât timp autorii invocaţi de recurenţi au fost înlăturaţi de la succesiunea defunctului D.M., aceştia nu pot invoca cu succes, în procedura Legii nr. 10/2001, că ar avea calitate de succesibili legali ai defunctului şi, respectiv, că în această calitate, prin formularea cererii de retrocedare, ar fi fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii defunctului menţionat, conform art. 4 alin. (3) din lege.
Ca atare, în mod just instanţa de apel a constat că recurenţii nu pot obţine recunoaşterea unor drepturi succesorale legale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în concurs, conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944, cu soţia supravieţuitoare, după defunctul D.M.
Soluţia se impune argumentat şi de faptul că privitor la aceiaşi succesiune nu pot fi invocate şi aplicate mai întâi regulile moştenirii testamentare (după decesul defunctului) şi, ulterior, cele ale moştenirii legale (după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).
În acest context al analizei este de observat că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv de stat sau moştenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Referitor la imobilul în litigiu, potrivit menţiunilor de la poziţia 2418 din tabelul imobilelor naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de stat din patrimoniul lui D.E. (numele fiind trecut greşit ca fiind D.) şi nu din patrimoniul defunctului D.M., astfel cum se invocă de către recurenţi.
Situaţia de fapt menţionată este atestată de Direcţia Generală a Arhivelor Statului prin adresa nr. 88856 din 19 septembrie 1994 precum şi prin menţiunile copiei din „Tabelul cu imobile naţionalizate conform Decretului nr. 92/1950, înscrisuri depuse la dosarul cauzei (f. 36, 37 apel).
Menţiunile actul de naţionalizare, care se coroborează cu cele din actele întocmite în procedura succesorală în anul 1947, precum şi cu cele ale contractului de închiriere încheiat 17 aprilie 1948 şi înregistrat sub nr. 7606 la Administraţia Financiară a sectorului 1 Galben Bucureşti, contract în care D.E. acţiona în calitate de proprietară a imobilului (f. 37 apel), sunt de natură să justifice concluzia potrivit căreia, după anul 1945, proprietarul imobilului în litigiu a fost D.E.
Faţă de menţiunile actului de naţionalizare şi în lipsa oricăror dovezi contrarii, este de observat că D.E. beneficiază şi de prezumţia de proprietate prevăzută de 24 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, pot avea calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acest imobil moştenitorii legali sau testamentari ai defunctei D.E., care a decedat la data de 13 noiembrie 1976.
Totodată, este de menţionat că atâta timp cât timp soţia supravieţuitoare a defunctului D.M. a cules, în lipsa unor moştenitori rezervatari, întreaga moştenire a defunctului, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu prezintă relevanţă juridică argumentele invocate de recurenţi în fundamentarea solicitării de a se stabili caracterul de bun comun al soţilor D. a imobilului în litigiu.
Analiza nu este justificată deoarece ambele categorii de bunuri care au existat în patrimoniul defunctului, adică atât cele proprii cât şi cele care au fost dobândite în timpul căsătoriei, indiferent de regimul juridic la care au fost supuse, ele au fost preluate în proprietate de unica moştenitoare a acestuia, anume de D.E.
De altminteri, dispoziţiile normei tranzitorii prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 32/1954 invocată de recurenţi în justificarea solicitării mai sus arătată este străină raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză.
Potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954, soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiunilor acestui cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai înainte.
Prin dispoziţia legală menţionată, astfel cum rezultă în mod explicit din cuprinsul său, se statua cu privire ia regimul juridic aplicabil pe viitor relaţiilor patrimoniale dintre persoanele care aveau calitatea de soţi la acea dată, 1 februarie 1954, adică acelor persoane unite printr-o căsătorie.
Dispoziţia legală menţionată nu este aplicabilă persoanelor ale căror căsătorii încetaseră anterior intrării în vigoare a Codului Familiei şi care nu mai aveau calitatea de soţi la data de 1 februarie 1954.
În cauza dedusă judecăţii, căsătoria soţilor D. a încetat anterior intrării în vigoare a Codului Familiei, anume la data de 21 mai 1945, ca urmare a decesului soţului, D.M., dată la care relaţiile patrimoniale existente între cei doi soţi au fost clarificate pe cale succesorală.
În analiza calităţii de persoană îndreptăţită, pretinsă de recurenţi în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, în mod just instanţa de apel a reţinut, totodată, că este lipsit de relevanţă juridică faptul emiterii la data de 15 octombrie 2003 de B.N.P. Asociaţi B.E. şi B.S.C. a unui al doilea certificat de calitate de moştenitor după defunctul D.M., certificat prin care se atestă recurenţilor calitatea de moştenitori legali ai defunctului D.M.
Soluţia se impune, pe lângă considerentele mai sus arătate, şi în raport de dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, potrivit cărora un nou certificat de moştenitor se poate elibera numai în baza unei hotărâri judecătoreşti de anulare a primului certificat de moştenitor.
Or, Jurnalul nr. 4099 din 27februarie 1947 al Tribunalului Ilfov, instanţă de judecată la care s-a aflat „deschisă succesiunea defunctului M.D." şi prin care s-a constatat că „de pe urma defunctului n-au rămas moştenitori ci numai soţia sa E.D., legatară universală" întruneşte caracterele unui act de finalizare a procedurii succesorale testamentare, pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat, cerinţă care era necesar a fi îndeplinită prealabil emiterii valabile a unui nou certificat.
În concluzie, cât timp la momentul naţionalizării imobilul în litigiu nu se găsea, în tot sau în parte, în proprietatea lui D.M., care decedase încă din data de 21 mai 1945, el fiind transmis prin moştenire testamentară în proprietatea legatarei universale, D.E., din patrimoniul căreia a fost preluat de stat, şi cum recurenţii nu au nici o legătură de rudenie cu D.E., în mod just instanţa de apel a constat că aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că fosta proprietară a imobilului, D.E., nu ar avea moştenitori legali ori testamentari care să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 sau faptul că persoanelor care au pretins nu Ie-a fost recunoscută o asemenea calitate şi ca atare nu au beneficiat de măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, sunt irelevante şi nu sunt de natură să deschidă recurenţilor vocaţia la astfel de măsuri.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct.8 şi 9 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, că recursul dedus judecăţii este nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că nu poate fi primită nici critica adusă soluţiei cu privire la încuviinţarea cererii de intervenţie accesorie formulată de M.A.I., cerinţa referitoare la existenţa unui interes analizându-se în raport de momentul formulării intervenţiei şi nu în raport de chestiuni intervenite ulterior acestui moment.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.T. şi intervenienţii M.M. şi D.I. a împotriva deciziei nr. 33 din 19 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1076/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 556/2008. Civil → |
|---|
