ICCJ. Decizia nr. 1774/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1774
Dosar nr. 63/30/200.
Şedinţa publică din 17 martie 2008
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 152 din 24 ianuarie 2007, pronunţată în dosar nr. 63/30/2006 Tribunalul Timiş a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de către reclamanţii H.E. şi H.I. împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul Local Timişoara, Consiliul Local Timiş, Ministerul Finanţelor Publice, S.C. OJCVL Timiş, S.L. şi S.C.
Tribunalul a reţinut că, prin acţiunea promovată reclamanţii au solicitat să se constate naţionalizarea abuzivă în baza Decretului nr. 223/1974 a imobilului ce s-a aflat în proprietatea lor, situat în Timişoara, compus din casă, curte şi grădină, în suprafaţă totală de 8198 mp, evidenţiat în C.F. 2189 Timişoara, nr.top 2100 şi 2101, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care Statul Român a înstrăinat acest imobil pârâţilor S.L. şi S.C., să se dispună restabilirea situaţiei anterioare prin rectificarea C.F. nr. 2189 Timişoara, condiţionat de restituirea despăgubirilor primite de reclamanţi în anul 1980, în sumă de 2815 lei.
În subsidiar, reclamanţii au solicitat ca în cazul în care instanţa va menţine valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a construcţiilor, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să se dispună restituirea în natură numai a terenului care nu este aferent acestora, cu o întindere de 7632 mp.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., precum şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, raportat la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la normele constituţionale în vigoare la această dată, cât şi la cele în vigoare la data naţionalizării, respectiv Constituţia din 1965, art. 948, art. 968 C. civ. şi dispoziţiile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluate şi în prevederile Legii nr. 7/1996.
În privinţa acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut că, prin încheierea interlocutorie din 6 decembrie 2006 a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, excepţia netimbrării acţiunii, precum şi a lipsei capacităţii de folosinţă a reclamanţilor.
Pe de altă parte, tribunalul a procedat la analiza excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamanţilor, stabilind că are ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada anilor 1945-1989, acţiunea fiind înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001, având în vedere precizarea reclamanţilor că este o acţiune în revendicare clasică, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Din această perspectivă, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului proprietarilor, pot fi revendicate de către aceştia sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, la 17 februarie 2001, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, care a reglementat situaţia imobilelor preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
S-a mai arătat că, Legea nr. 10/2001 ca lege specială, faţă de dispoziţiile Codului civil sau ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, are aplicabilitate generală, în materia reparării în natură a daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile (sau prin echivalent, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă), acoperind prin dispoziţiile art. 2 toate situaţiile posibile.
Astfel, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 prevede că fac obiectul legii speciale orice alte imobile în afara acelora enumerate în alineatele precedente, care au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau administraţiei de stat.
Drept urmare, reclamanţii au avut posibilitatea să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a obţine retrocedarea imobilului, situat în Timişoara, compus din casă, curte şi grădină, în suprafaţă totală de 8198 mp, evidenţiat în C.F. 2189 Timişoara, nr.top 2100 şi 2101, ce a fost trecut în proprietatea statului prin Decret nr. 223/1974.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul din litigiu a intrat în sfera de aplicare a acestui act normativ, astfel că reclamanţii erau îndreptăţiţi să solicite măsuri reparatorii numai în condiţiile legii speciale, fiind obligaţi să recurgă la procedura administrativă prevăzută de această lege, neexistând o altă cale prin care să se recupereze imobilul.
A mai adăugat instanţa de fond că şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deşi se referă la persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, statuează că acestea îşi păstrează calitatea de proprietare pe care au avut-o la data preluării, dar arată că exercitarea calităţii de proprietar este posibilă numai în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, după primirea dispoziţiei ori a hotărârii judecătoreşti de restituire.
În opinia primei instanţe, concluzia desprinsă din interpretarea sistematică a sintagmei „conform prevederilor prezentei legi" (în speţă Legea nr. 10/2001) şi a faptului că este necesară confirmarea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite prin decizie, dispoziţie sau hotărâre judecătorească, prin care să se constate că preluarea a fost abuzivă, fără titlu valabil, este că şi pentru imobilele ce se circumscriu sferei de aplicare a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesară declanşarea şi finalizarea procedurii prealabile, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că introducerea unei acţiuni, chiar dacă este intitulată în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care are drept finalitate constatarea nevalabilităţii titlului statului şi retrocedarea bunului, inclusiv cu eventuala consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tinde sa eludeze dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevăd o procedură specială obligatorie şi derogatorie de la dreptul comun, în materia imobilelor ce intră în sfera sa de aplicare.
Instanţa a mai reţinut că nu se poate afirma că reclamanţii nu au avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului (şi aceasta după ce printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă le-a fost respinsă acţiunea în revendicare a aceluiaşi imobil), iar termenul pentru depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflaţi în situaţia reclamanţilor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Or, stabilirea unui termen în care foştii proprietari sau moştenitorii acestora puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure principiul securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 341 din 20 iunie 2007 a admis apelul declarat de reclamanţii H.E. şi H.I. împotriva sentinţei civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă, în primul rând, faptul că acţiunea în revendicarea imobiliară, în coordonatele căreia se înscrie şi acţiunea reclamanţilor este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, astfel că nu poate fi refuzat accesul la justiţie al cetăţenilor, cu argumentul că datorită intervenţiei unor legi speciale de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001, accesul la justiţie nu mai poate fi permis.
În acest sens, s-a arătat că trebuie amintit, în situaţia în care se acceptă ipoteza că Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter reparator pentru persoanele care au fost victimele confiscării sau naţionalizării abuzive a proprietăţilor lor imobiliare, în intervalul anilor 1945-1989, nu trebuie omis din analiză că respectiva „lege" instituie o procedură eminamente administrativă, fără o implicare directă a instanţelor de judecată în procedurile de retrocedare ori de stabilire a măsurilor reparatorii echivalente.
În realitate, potrivit Legii nr. 10/2001, instanţele au competenţe extrem de limitate, respectiv numai posibilitatea de a cenzura legalitatea şi temeinicia actelor administrative prin care se dispune asupra notificărilor înregistrate de către persoanele îndreptăţite.
Pornind de aici, rezultă încă o dată că Legea nr. 10/2001 instituie în realitate o cale pur administrativă, ce constituie o alternativă oferită cetăţenilor pentru redobândirea proprietăţilor şi nu instituie o obligaţie în sarcina acestora cu privire la calea ce trebuie urmată.
În plus, în privinţa acestei căi administrative, practica recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat fără echivoc că procedurile administrative instituite prin Legea nr. 10/2001 sunt ineficiente şi nu acordă satisfacţia necesară victimelor deposedărilor de imobile în timpul regimului existent în România în perioada cuprinsă între anii 1945-1989 şi astfel, Legea nr. 10/2001 nu satisface exigenţele impuse de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 în coroborarea cu art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În această ordine de idei, în dezvoltarea şi explicitarea noţiunii de acces la justiţie, CEDO a statuat în mod constant că o limitare a accesului la justiţie trebuie să fie temeinic justificată şi menţionată explicit în lege şi în acelaşi timp, să realizeze un just echilibru între interesul victimelor unor abuzuri şi interesul general (principiul proporţionalităţii), iar posibilitatea de acces la justiţie nu trebuie să fie un drept iluzoriu sau dificil de exercitat ori să nu producă nicio finalitate prin instituirea unor bariere excesive, cum ar fi termenele de prescripţie ori de decădere nerezonabile. Dreptul de acces la justiţie nu trebuie evaluat „in abstractei", ci „in concreto". Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 instituie o cale administrativă şi nu una judiciară pentru repararea prejudiciilor suferite de victimele naţionalizării abuzive şi în plus, ea nu oferă o justă satisfacţie acestor victime, atât datorită lentorii procedurilor, cât şi datorită lipsei unei despăgubiri reale, concrete şi echitabile în cazul în care imobilele nu pot fi restituite în natură total sau parţial.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că instanţele de judecată nu pot fi derobate de posibilitatea de a soluţiona pe fond un litigiu cu care au fost investite şi care au ca obiect retrocedarea unei proprietăţi naţionalizate în anul 1980, cu atât mai mult cu cât dreptul intern prevede că instanţele de judecată sunt în continuare abilitate şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 să soluţioneze acţiuni în revendicarea, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Curtea de Apel a reţinut că tribunalul nu a soluţionat fondul cauzei, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă a pronunţat soluţia deja arătată.
Împotriva deciziei civile nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, în termen legal au declarat recurs pârâţii Consiliul Judeţean Timiş, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.L. şi S.C.
Pârâtul Consiliul Judeţean Timiş susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece o dată cu apariţia Legii nr. 10/2001 consideră că o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 este inadmisibilă. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care înlătură aplicarea dreptului comun asupra actelor de preluare făcute în baza Decretului nr. 223/1974 şi se aplică astfel principiul exprimat în art. 6 din legea precizată, conform căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, nu pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în speţă este evident că Legea nr. 10/2001, prin art. 2 reglementează şi situaţia imobilelor preluate în mod abuziv, cum sunt cele preluate prin Decretul nr. 223/1974.
Mai arată recurentul că incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu limitează reclamanţilor accesul la un proces echitabil.
În acelaşi sens sunt şi criticile formulate de către pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.L. şi S.C.
Aceşti recurenţi învederează că, în mod temeinic instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, pentru că nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.
Se arată că într-adevăr art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, la data de 17 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, care în art. 2 alin. (1) lit. i) prevede că fac obiectul acestei legi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau administraţiei de. stat.
Se învederează deci, că reclamanţii au avut posibilitatea să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât sunt îndreptăţiţi să solicite măsuri reparatorii numai în condiţiile legii speciale, fiind obligaţi să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege.
De fapt, recursurile celor trei recurenţi se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referindu-se strict la împrejurarea că în mod greşit instanţa de apel a ignorat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform cărora reclamanţii trebuiau să urmeze procedura instituită de această lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv şi că, în acest mod reclamanţii nu pot susţine că nu le este asigurat accesul la justiţie.
Recursurile sunt fondate.
Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.
Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Prin Legea nr. 10/2001, se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil.
Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură, făcând dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite.
Prin urmare, reclamanţii nu se află în situaţia în care dreptul lor de proprietate, actual şi necontestat se bucură de protecţia oferită de dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Este vorba despre un demers judiciar declanşat, ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv.
Dar, un asemenea demers judiciar nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie.
Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, atunci când a respins acţiunea reclamanţilor, cu motivarea că nu au parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Procedând astfel, nu se poate susţine că, reclamanţii nu au avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât li s-a asigura o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflaţi în situaţii identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după intrarea în vigoare a acesteia.
Conform jurisprudenţei constante a organelor jurisdicţionale ale Convenţiei, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, de o perioadă îndelungată de timp.
Atâta vreme cât reclamanţii-intimaţi au avut la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel cum prima instanţă în mod temeinic şi legal a reţinut, nu poate fi primită motivarea instanţei de apel, în sensul că acestora nu le-a fost respectat liberul acces la justiţie.
Stabilirea unui termen în care foştii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
Pentru considerentele expuse, urmează ca recursurile declarate de pârâţii Consiliul Judeţean Timiş, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.L. şi S.C. să fie admise, să se modifice Decizia nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş, care va fi menţinută ca legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul Judeţean Timiş, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.L. şi S.C. împotriva deciziei nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul reclamanţilor H.E. şi H.I. împotriva sentinţei nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1903/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1727/2008. Civil → |
|---|
