ICCJ. Decizia nr. 1903/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1903
Dosar nr. 43769/3/200.
Şedinţa publică din 20 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 43769 din 21 decembrie 2006 reclamantul C.G. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti solicitând obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului, teren şi construcţie, situat în Bucureşti.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat şi completat acţiunea în sensul că a indicat ca pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General solicitând obligarea acestuia la emiterea dispoziţiei de restituire sub sancţiunea daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere şi aplicarea amenzii prevăzute de art. 5803 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă cererea referitoare la obligarea pârâtului la amenda prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.; s-a admis în parte acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei motivate de soluţionare a cererii de restituire a imobilului solicitat, formulată de reclamant prin notificările nr. 3968 din 8 octombrie 2001 şi nr. 78 din 16 mai 2001, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 50 RON pe zi de întârziere cu începere de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la data executării obligaţiei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că cererea de aplicare a amenzii pentru neexecutarea titlului executoriu este inadmisibilă dacă este cerută concomitent cu emiterea titlului executoriu, în speţă a dispoziţiei de soluţionare a notificării, neputându-se stabili dacă această obligaţie nenăscută încă nu se va îndeplini în mod voluntar.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a formulat două notificări prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu, unitatea deţinătoare fiind obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra acestei cereri, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la daunele cominatorii instanţa a apreciat că o asemenea cerere este admisibilă deoarece dispoziţiile art. 5803 alin. (1) C. proc. civ. privind reglementarea posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face prin intermediul amenzilor civile nu exclud dreptul reclamantului de a solicita daune cominatorii în vederea asigurării executării aceleiaşi obligaţii.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate în cauză, pe care o consideră nelegală şi netemeinică.
În motivarea apelului s-a susţinut că lipsa dispoziţiei nu poate fi imputată apelantului, ci intimatului reclamant care nu a depus toate actele solicitate de lege şi de instituţie în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001. S-a mai susţinut că acest termen este unul de recomandare, depăşirea acestuia putând fi sancţionată, cel mult, cu obligarea unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor, în măsura în care aceasta este culpabilă de întârziere, iar persoana îndreptăţită dovedeşte existenţa unui prejudiciu, care, în speţă, nu a fost probat de către reclamant, iar obligarea la plata daunelor cominatorii este inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 349 A din 29 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare în termenul prevăzut de lege echivalează cu un refuz de a soluţiona notificarea adresată de către persoana îndreptăţită, ceea ce deschide acesteia accesul la justiţie pentru valorificarea dreptului pretins.
Simpla trecere a termenului în care pârâtul era obligat să răspundă pretenţiilor reclamantului, se arată în continuare în motivarea deciziei, fără ca pârâtul să îşi îndeplinească obligaţia respectivă îi este imputabilă, în condiţiile în care toate actele de care intimatul a înţeles să se folosească în dovedirea dreptului său au fost depuse în dosarul înregistrat în evidenţele municipale.
Referitor la stabilirea daunelor cominatorii în sarcina pârâtului s-a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut posibilitatea acordării acestora chiar şi în condiţiile reglementării amenzii civile prin dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., ca mijloc de constrângere a executării obligaţiei de a face de către debitorul obligaţiei, în cazul în care o asemenea obligaţie nu poate fi îndeplinită prin intermediul unei alte persoane.
Daunele cominatorii, se arată în motivarea deciziei, chiar dacă nu sunt prevăzute într-o reglementare legală generală, îşi găsesc aplicarea în baza unor dispoziţii din legi speciale, acordarea lor nefiind înlăturată de adoptarea art. 5803 C. proc. civ. În acelaşi sens, reţine instanţa de apel, a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul dispunerii cazului de nelegalitate prevăzut prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că în mod greşit s-a dispus obligarea recurentului la a răspunde notificării printr-o dispoziţie motivată având în vedere că notificatorii nu au depus toate actele necesare în termenul prevăzut prin art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi nici o adresă prin care să aducă la cunoştinţa comisiei că nu mai au alte acte de depus, astfel că termenul de 60 de zile nu a început să curgă.
Recurentul solicită respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata daunelor cominatorii, având în vedere că legiuitorul a reglementat o altă modalitate prin care creditorul unei obligaţii de a face poate obţine îndeplinirea acesteia, respectiv, dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii, debitorul refuză să-şi îndeplinească obligaţia, poate fi constrâns în acest sens prin aplicarea unei amenzi civile.
Verificând Decizia recurată în limita criticilor formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, în sensul considerentelor ce succed.
Nu poate fi primită prima critică formulată prin motivele de recurs, privitoare la greşita obligare a recurentului la emiterea deciziei.
În conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1), actualmente art. 25, din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii adresată prin notificare, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
În situaţia în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care unitatea deţinătoare nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente. Absenţa răspunsului unităţii deţinătoare are valoarea unui refuz, iar acesta trebuie cenzurat de către instanţă.
Lacunele legislaţiei în materie nu pot constitui temei pentru prejudicierea unor persoane îndreptăţite care ar trebui să aştepte într-un termen nedefinit rezolvarea cererilor lor.
Este însă întemeiată critica privind obligarea pârâtului-recurent la plata daunelor cominatorii pentru lipsa răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea ce i s-a adresat conform Legii nr. 10/2001.
Art. 23, devenit art. 25, din Legea nr. 10/2001, modificată, nu prevede o sancţiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile în care unitatea are obligaţia de a răspunde notificării.
Este adevărat că, admiţând recursul în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat, prin Decizia XX din 12 decembrie 2005, că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ.
Ulterior pronunţării acestei decizii, art. 5803 a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, adăugându-se alin. (4) şi (5); prin acesta din urmă s-a prevăzut în mod expres că „pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul art. 5803 nu se pot acorda daune cominatorii".
În aceste condiţii, trimiterea la soluţia adoptată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit inaplicabilă.
Neobservând dispoziţiile legale menţionate, ambele instanţe au pronunţat hotărâri cu încălcarea esenţială a legii, astfel că recursul declarat în prezenta cauză urmează a fi admis iar aceste hotărâri modificate în sensul că, păstrând celelalte dispoziţii, vor fi înlăturate cele referitoare la daunele cominatorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 349 A din 29 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată astfel:
Admite apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 156 din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi schimbă în parte sentinţa civilă de mai sus în sensul că, păstrându-i celelalte dispoziţii, înlătură sancţiunea daunelor cominatorii.
Respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 349 A din 29 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1942/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1774/2008. Civil → |
|---|
