ICCJ. Decizia nr. 1942/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1942
Dosar nr. 8042/99/200.
Şedinţa publică din 20 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2414 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului Iaşi a fost admisă în parte acţiunea formulată de C.C., dispunându-se obligarea Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului suma de 157.335.825 ROL (15.733,58 RON) reprezentând daune materiale şi 1.000.000.000 ROL (100.000 RON) daune morale. A fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentinţa penală nr. 276 din 11 aprilie 2005 a Tribunalului Iaşi reclamantul a fost condamnat la 5 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., menţinându-se starea de arest începând cu data reţinerii preventive, 18 august 2004.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 6468 din 16 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul inculpatului, dispunându-se în final achitarea acestuia pentru fapta de tâlhărie şi punerea de îndată în libertate.
A rezultat astfel că reclamantul a fost privat nelegal de libertate, pentru o perioadă de 455 de zile, respectiv în intervalul de timp cuprins între 18 august 2004-16 noiembrie 2005, ceea ce a determinat incidenţa în cauză a prevederilor art. 48 alin. (3) din Constituţie şi art. 504-506 C. proc. pen., cu referire la art. 998 C. civ. Astfel a fost obligat pârâtul la plata sumei menţionate, reprezentând prejudiciul material cauzat celui în cauză, în care au fost cuprinse sumele de bani suportate de familia inculpatului pentru asigurarea asistenţei juridice pe perioada urmăririi penale şi pentru fazele de judecată ale cauzei penale, precum şi cele făcute pentru asigurarea pachetelor cu alimente şi îmbrăcăminte şi beneficiul nerealizat stabilit prin expertiză. Au fost acordate şi daune materiale în cuantumul arătat, avându-se în vedere că prin arestarea nelegală timp îndelungat i-au fost lezate reclamantului onoarea, demnitatea şi prestigiul cu repercusiuni negative în ceea ce priveşte posibilitatea acestuia de a se reintegra în societate şi a iniţia un nou raport de muncă. A fost respinsă cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită.
Apelurile declarate de toate părţile împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 93 din 13 iunie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
S-a avut în vedere în esenţă că în mod corect tribunalul a statuat că statul răspunde pentru prejudiciul efectiv suferit de cel în cauză ca urmare a arestării nelegale, precum şi pentru beneficiul nerealizat, cu probele administrate în cauză fiind cuantificate daunele materiale şi cele morale cuvenite.
Cu privire la cererea de reluare a judecăţii pentru neparticiparea procurorului la toate fazele de judecată au fost avute în vedere prevederile art. 452 alin. (3) C. proc. civ. în raport de care s-a decis că participarea procurorului la soluţionarea procesului de faţă nu este obligatorie, ci facultativă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Astfel, Ministerul Economiei şi Finanţelor a susţinut în motivarea recursului declarat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că reclamantul nu a avut înainte de arestare un loc de muncă stabil, astfel că fără temei i-au fost acordate daunele materiale.
Pentru că din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă că reclamantul ar fi contractat vreo boală pe parcursul detenţiei, care să fi avut urmări negative asupra sănătăţii sale fizice sau psihice, s-a considerat că fără probe valabile s-au acordat daune materiale sau morale.
În final, s-a solicitat admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii, întrucât probatoriul administrat în cauză este insuficient şi neconcludent, nu este de natură să demonstreze intensitatea prejudiciului moral şi cu atât mai puţin cuantificarea realistă a acestuia.
Prin recursul reclamantului se solicită reaprecierea cuantumului daunelor morale acordate la suma de 300.000 RON ceea ce reflectă un calcul mai exact al despăgubirilor cuvenite, materialul probatoriu administrat fiind apreciat eronat.
Se susţine că în mod greşit nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată în fond şi apel, din lipsă de dovezi, deşi pronunţarea hotărârilor a fost amânată tocmai în acest scop.
În cauză a declarat recurs şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi prin cererea înregistrată la 26 iunie 2007, motivele de recurs fiind depuse la 8 august 2007.
Cu privire la acest ultim recurs urmează a se constata că motivarea recursului s-a făcut cu depăşirea termenului legal.
Astfel, potrivit art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Recursul este nul, situaţie în care nu a fost motivat în termenul legal, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
În speţă sunt aplicabile prevederile legale redate, avându-se în vedere că Decizia recurată a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la data de 18 iulie 2007, conform dovezii de comunicare ataşată la dosar (fila 70), iar motivele de recurs au fost depuse la 8 august 2007.
Rezultă aşadar, că motivarea recursului s-a făcut cu depăşirea termenului legal de 15 zile, astfel că se va constata nulitatea acestuia.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii, urmează a se constata că acesta nu este întemeiat pentru următoarele considerente.
În primul rând se constată că soluţia adoptată este fundamentată în mod judicios pe prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., fiind necontestat că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de timp apreciabilă, după care a fost achitat pentru inexistenţa faptei. Textul menţionat prevede expres că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. În speţă, o astfel de hotărâre a intervenit chiar în faza de judecată a recursului, ceea ce justifică pe deplin îndreptăţirea celui în cauză la acoperirea prejudiciului cauzat prin arestarea sa nelegală. Aceste prevederi sunt în concordanţă cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Prin urmare nu este de primit susţinerea în sensul căreia hotărârea recurată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, astfel cum prevede art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte celelalte critici aduse hotărârii, atât prin primul recurs la care s-a făcut referire, cât şi la cel al reclamantului, ambele vizând într-un sens sau altul modificarea cuantumului despăgubirilor acordate, indiferent de natura acestora, materiale sau morale, urmează a se constata că acestea nu pot fi supuse analizei, deoarece nu se încadrează în nici unul dintre motivele de nelegalitate, ce pot fi invocate în recurs şi prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Acestea nu se regăsesc în situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocată în primul recurs, pentru că textul are în vedere strict aspecte de nelegalitate, întemeiate pe lipsa de bază legală a hotărârii, ori cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii, aspecte care nu se regăsesc în speţă.
Aşa fiind recursurile formulate vor fi respinse, în raport de cele ce preced.
Este însă de admis recursul declarat de reclamant vizând neacordarea cheltuielilor de judecată pentru fond şi apel.
În adevăr, pentru că în prima fază a procesului a fost admisă acţiunea celui în cauză în condiţiile arătate, iar în apel această soluţie a fost menţinută sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ. potrivit căruia partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În raport de dovezile depuse acestea însumează 4610 lei, sumă la plata căreia va fi obligat pârâtul, numai în acest sens fiind admis recursul reclamantului.
Tot astfel, în temeiul aceleiaşi prevederi legale, urmează a fi admisă şi cererea de cheltuieli de judecată formulată în această fază de judecată a procesului, astfel că urmează a se dispune obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 210 lei, reprezentând onorariu de avocat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei nr. 93 din 13 iunie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 2414 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului Iaşi pe care o schimbă în parte.
Obligă Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului cheltuieli de judecată pentru fond şi apel în valoare de 4610 lei.
Respinge recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii ca nefondat.
Constată nul recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească recurentului-reclamant suma de 210 lei, cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2013/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1903/2008. Civil → |
|---|
