ICCJ. Decizia nr. 2135/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2135
Dosar nr. 25313/3/200.
Şedinţa publică din 31 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4339 din 15 august 2002, reclamantul A.J. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata contravalorii activelor şi acţiunilor deţinute de autorul reclamantului C.T. (cu nume schimbat în A.T.) la emigrarea în Israel) la fosta SC S.P. SA, cu sediul în Bucureşti.
Reclamantul a arătat că tatăl său a fost administratorul societăţii susmenţionate, care în anul 1945 s-a contopit cu depozitul C., devenit S.P.C. şi care a fost naţionalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 şi apoi radiată din evidenţele Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti în anul 1945, anterior naţionalizării, autorul deţinând la nivelul anului 1947, un număr de 14139 acţiuni, cu o valoare nominală de 70695000 lei.
În drept, s-au invocat prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 605 din 23 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă, întrucât nu s-a respectat procedura prealabilă administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Decizia civilă nr. 86/A din 31 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins apelul reclamantului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 906 din 27 ianuarie 2006 a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia din apel, cât şi sentinţa instanţei de fond şi cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
În Decizia de casare s-a reţinut că reclamantul a adresat notificările nr. 702 şi nr. 703 din 14 iunie 2001 Primăriei Municipiului Bucureşti pentru măsuri reparatorii privind activele şi acţiunile societăţii P.S.C., dar Primăria Municipiului Bucureşti nu i-a răspuns în raport cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Or, în termen de 30 de zile, potrivit art. 2 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, Primăria Municipiului Bucureşti era obligată să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice reclamantului elementele de identificare a bunului.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 370 din 7 martie 2007 a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent acestuia, corespunzător numărului de acţiuni la fosta societate Steaua Petroliferă, calculate conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că, reclamantul are legitimare procesuală activă, fiind moştenitorul autorului C.T., potrivit înscrisurilor anexate la dosar şi prin urmare de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru 14139 acţiuni deţinute la data naţionalizării şi calculate conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit actelor de la dosar, s-a avut în vedere că autorul reclamantului a fost acţionar la SC P. SA şi administrator unic al acestei societăţi, care a făcut obiectul naţionalizării conform Legii nr. 119/1948.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A.J. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 519/A din 10 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 370 din 7 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte.
A fost obligat pârâtul să emită decizie care să cuprindă propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reclamantului, corespunzător numărului de 14139 acţiuni la fosta societate S.P., calculate conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că apelul reclamantului a fost nefondat, iar al pârâtului ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica reclamantului, s-a apreciat că nu poate fi primită, întrucât în rejudecarea fondului era intrată în vigoare Legea nr. 247/2005, care prevede o procedură specială privind stabilirea despăgubirilor, inclusiv competenţa în sarcina Comisiei Centrale privind cuantumul despăgubirilor, prin Titlul VII şi care este de imediată aplicare.
În aceste condiţii, s-a constat că Ministerul Economiei şi Finanţelor are legitimare numai pentru a emite decizie cu propunere privind măsurile reparatorii în echivalent, corespunzător celor 14139 acţiuni, pe care autorul reclamantului le-a deţinut la fosta societate şi care să fie înaintată la Comisia Centrală, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care să dea o decizie definitivă în acest sens.
Faţă de noua reglementare, s-a reţinut că instanţa nu poate obliga la emiterea unei decizii finale, dar nu poate obliga nici Comisia Centrală la emiterea unei astfel de decizii, deoarece respectiva decizie finală este supusă căilor de atac distincte şi are o competenţă anume prevăzută de lege.
În urma analizei criticilor evidenţiate în apelul reclamantului, s-au reţinut netemeinice cele formulate de pârât sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului a fost pe larg analizată şi s-a reţinut că reclamantul a respectat prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pe care le-a urmat întocmai.
În acest sens, s-a arătat că nu recurentul pârât era obligat să identifice unitatea deţinătoare, ci Primăria Municipiului Bucureşti, care nu a dat un răspuns în termen de 30 de zile, astfel că reclamantul corect s-a adresat Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru soluţionare. Potrivit noilor reglementări, pârâtul are obligaţia să facă propuneri de măsuri reparatorii în echivalent şi nu să emită o decizie finală.
Împotriva ultimei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamantul A.J. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Reclamantul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţine că, în mod greşit a fost obligat Statul Român să emită dispoziţie, deoarece prin art. 26 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 în numerotarea iniţială nu se prevedea o astfel de dispoziţie, adăugându-se astfel la lege şi că persoana îndreptăţită care nu a primit răspuns de la primărie privind persoana îndreptăţită putea chema în judecată Statul Român.
O a doua critică se referă la faptul că instanţa de apel trebuia să stabilească întinderea despăgubirilor ce i s-ar fi cuvenit pentru acţiunile deţinute de tatăl său, despăgubiri estimate conform expertizei administrate în faţa primei instanţe.
În ceea ce priveşte critica formulată de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a reţinut că acesta a susţinut netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii pentru faptul că greşit s-a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a sa.
În acest sens menţionează că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, actualmente art. 28 alin. (3), doar „în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată Statul prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin.(l), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei sau de la data comunicării, solicitând restituirea".
Or, se susţine că în speţă, prin notificările formulate şi adresate Primăriei municipiului Bucureşti, reclamantul a solicitat numai restituirea în natură (nu măsuri reparatorii în echivalent) a imobilelor ce au constituit proprietatea fabricii de produse chimice C. şi a imobilelor ce au constituit proprietatea firmei S.P., în cuprinsul niciuneia dintre aceste notificări, reclamantul nu a făcut menţiunea că nu ar cunoaşte unitatea deţinătoare şi nu a solicitat identificarea acesteia.
Mai mult decât atât, potrivit aceluiaşi text, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată numai pentru restituirea în natură, dar nu şi pentru plata „valorii activelor şi acţiunilor deţinute de autorul reclamantului".
De asemenea, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice, sau, după caz, prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate".
Or, în speţă se susţine, că nu se ştie dacă a existat o societate comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate, iar dacă a existat, aceasta nu a fost identificată, tocmai pentru că reclamantul nu a solicitat acest lucru.
Într-o altă critică, se învederează că regimul plăţilor despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementat de dispoziţiile legale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de aceste dispoziţii, se învederează că instanţa de apel, deşi a reţinut că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are competenţa şi nu poate fi obligat la emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii, totuşi, apreciază că acesta este cel care poate propune respectivele măsuri.
Se susţine că, prin obligarea pârâtului să emită o decizie care să cuprindă propuneri de acordare a despăgubirilor instanţa de apel ar adăuga la lege.
O ultimă critică se referă la neconcordanţa dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că, din considerente rezultă că au fost respinse capetele de cerere ale apelului, totuşi în dispozitiv se face menţiunea admiterii acestuia.
Ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:
De fapt, criticile din recurs sunt o reluare a celor formulate în faţa instanţei de apel.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, la data când s-a soluţionat în fond litigiul după rejudecare, era intrată în vigoare Legea nr. 247/2005, potrivit căreia se prevede o procedură specială referitoare la stabilirea despăgubirilor, cât şi competenţa, acestea căzând în sarcina Comisiei Centrale privind cuantumul despăgubirilor, evidenţiate în Titlul VII al legii.
Reclamantul a uzat de procedura pusă la dispoziţie de lege şi conform art. 26 alin. (2) şi (3) a înţeles să solicite în contradictoriu cu pârâtul măsuri reparatorii pentru un număr de 14139 acţiuni deţinute de autorul său C.T. la SC S.P. SA. Ca urmare a faptului că, în urma notificării formulate de reclamant conform Legii nr. 10/2001 nu a fost identificat deţinătorul bunurilor societăţii menţionate şi nu i s-a comunicat unitatea deţinătoare de către Primăria Municipiului Bucureşti, conform art.26 din lege.
În aceste condiţii, corect s-a reţinut că pârâtul este în măsură să emită decizie cu propunere privind măsurile reparatorii în echivalent corespunzător celor 14139 acţiuni, pe care autorul reclamantului le-a deţinut la fosta societate, fără să poată stabili întinderea despăgubirilor, procedură ce cade în sarcina Comisiei Centrale conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, abilitată să pronunţe o decizie definitivă în acest sens.
Nefondate sunt şi criticile formulate de către pârât.
Reclamantul a respectat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 28 alin. (3), deoarece necunoscând deţinătorul bunului, s-a adresat primăriei şi pentru că aceasta nu a putut identifica unitatea deţinătoare, s-a adresat pârâtului.
Conform art. 28 alin. (3) din lege, ,,În cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea Primăriei sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură, sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege".
Este adevărat, că potrivit noilor reglementări, aşa cum s-a reţinut şi în apel, Ministerul Economiei şi Finanţelor va avea competenţa de a propune măsuri reparatorii în echivalent corespunzător numărului de acţiuni de 14139 la fosta societate S.P.
Se constată că nu există nicio neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul hotărârii recurate, o astfel de critică fiind neîntemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, recursurile părţilor vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul A.J. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei nr. 519/A din 10 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2137/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2115/2008. Civil → |
|---|
