ICCJ. Decizia nr. 2560/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2560
Dosar nr. 16452/3/200.
Şedinţa publică din 16 aprilie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 15 aprilie 2005, reclamanţii V.S. şi V.M. au contestat legalitatea dispoziţiei nr. 3724 din 24 ianuarie 2005, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-au respins notificările acestora, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării, a fost depăşit şi că, în mod greşit pârâta le-a respins notificările apreciind că nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus individualizat, nefiind înştiinţaţi că actele depuse nu sunt concludente.
Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, sesizată cu această cerere s-a dezinvestit, declinându-şi competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3116 din 6 mai 2005.
Astfel, verificându-şi competenţa, în raport de obiectul dedus judecăţii, respectiv contestarea unei dispoziţii emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa a reţinut că această cerere revine tribunalului, conform dispoziţiilor exprese ale art. 24 alin. (7) şi (8) din actul normativ menţionat, care prevede o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosar nr. 2476/2005.
Prin sentinţa nr. 651 din 26 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 3724 din 24 ianuarie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta să emită dispoziţie motivată privind stabilirea în favoarea reclamanţilor V.S. şi V.M., a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi că aceştia au depus înscrisuri cu care au făcut dovada existenţei dreptului de proprietate, la momentul preluării abuzive a imobilului.
Actele la care fac referire reclamanţii şi care au fost depuse la dosar, respectiv Decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981 a C.P.M.B. – D.G.D.A.L. (Biroul fond locativ) precum şi certificatul nr. 23.310 din 21 noiembrie 2001 emis de Primăria sectorului 6 Bucureşti, (Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale) atestă împrejurarea că, la data preluării cu plată a imobilului, acesta a fost proprietatea lui V.S. şi V.M.
Astfel, sub incidenţa prevederilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme speciale, derogatorii de la regimul probaţiunii în materia drepturilor reale imobiliare, fiind suficientă prezumţia de proprietate, în absenţa unor probe contrare.
Împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului şi că preluarea a fost abuzivă.
S-a susţinut că Decizia de preluare în proprietatea statului a imobilului şi certificatul de rol fiscal constituie doar un început de dovadă a dreptului de proprietate şi că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 imobilele preluate, cu plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974.
La 26 ianuarie 2007, T.Z.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Primăriei Municipiului Bucureşti arătând că ocupă, cu titlu de chiriaş, imobilul în litigiu, în temeiul contractului de închiriere nr. 1261 din 20 iunie 2001 înregistrat la SC O. SA, prelungit conform OUG nr. 8/2004 până la 8 aprilie 2009.
A solicitat admiterea apelului declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, schimbarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, respingerea contestaţiei şi menţinerea dispoziţiei nr. 3724/2005, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia nr. 4295 din 16 mai 2005, precum şi respectarea dreptului de folosinţă asupra imobilului.
Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu, în temeiul art. 49 alin. (1) şi (3) şi art. 52 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 285 din 24 aprilie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei reţinând în esenţă că, înscrisurile depuse de reclamanţi creează o prezumţie de proprietate, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, din actele aflate la dosar rezultând fără echivoc că, la data preluării, imobilul era proprietatea acestora, fiind dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 7321 din 22 septembrie 1970.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţia nr. 4295 din 16 mai 2005, care a rectificat dispoziţia ce formează obiectul contestaţiei dedusă judecăţii face dovada preluării abuzive a imobilului, conform deciziei nr. 1818/1981, în condiţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost atacată cu recurs de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de intervenienta T.Z.A.
Astfel, primul recurent a reiterat criticile din apel ce vizează nedovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi interpretarea dată de pârât dispoziţiilor cuprinse în textul pct. 1.4 lit. b) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr .10/2001, aprobat prin HG nr. 498/2003, potrivit cu care nu formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Intervenienta T.Z.A. formulează critici privind nemotivarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat şi arată că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind dovada dreptului de proprietate a contestatorilor.
Recurenta-intervenientă aduce critici în sensul că instanţa nu a dat proteguire dreptului său, în calitate de chiriaş, solicitând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţie de locuinţă, prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
În drept, invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Ambele recursuri sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltă critici în sensul că reclamanţii nu şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Susţinerile pârâtului nu pot fi primite, întrucât, în speţă, reclamanţii au probat împrejurarea că la data preluării imobilului de către stat erau proprietari, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7321 din 22 septembrie 1970, cu înscrisurile aflate la filele 5 şi 7 dosar fond, respectiv Decizia nr. 1818 emisă la 8 decembrie 1981 de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti şi certificatul fiscal nr. 23.310 din 21 noiembrie 2001 eliberat de Primăria sectorului 6 Bucureşti, Serviciul Public pentru Finanţe Locale.
Este ştiut că în domeniul reglementat de Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, există norme speciale, derogatorii de la regimul probaţiunii în materia drepturilor reale imobiliare, ce sunt reglementate de dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din acest act normativ.
Prevederile cuprinse în aceste texte sunt determinate de caracterul reparatoriu specific Legii nr. 10/2001.
Astfel sintagma „acte doveditoare are dreptului de proprietate", are, în accepţiunea acestui act normativ un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare, corespunzătoare dreptului comun.
Potrivit scopului şi în spiritul finalităţii actului de reparaţie, legiuitorul a avut în vedere, accepţiunea de a stabili că bunul a fost în proprietatea reclamanţilor, în calitate de persoane îndreptăţite, acestea fiind deposedate abuziv.
Ca atare, conform art. 23 „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
Art. 24 alin. (1) „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive s-au s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzivă este presupusă că deţinea imobilul sub nume de proprietar".
Concluzionând, cum este suficientă prezumţia de proprietate, înscrisurile depuse la dosar sunt apte să nască o asemenea prezumţie, aşa încât nu se aplică regulile dreptului comun în materia dreptului de proprietate.
Nici motivul de recurs ,potrivit cu care, preluarea de către stat a imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat.
În raport cu spiritul şi raţiunea Legii nr. 10/2001, guvernată explicit de principiul restituirii în natură şi în subsidiar, de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă, în speţă Decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981 şi a plătit o sumă de bani, drept despăgubire, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarilor de a înstrăina imobilul, către stat.
Nelegalitatea prevederii cuprinsă în textul pct. 1.4 lit. b) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003 rezultă din încălcarea art. 2 alin. (1) din actul normativ menţionat, care enumeră situaţiile juridice ce constituie preluări abuzive, fiind astfel, în contradicţie cu dispoziţiile actului normativ de rang superior pe care trebuie să le aplice.
Constituţia României prevede că Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar în conformitate cu art. 4 alin. (3) din legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Ca atare, dispoziţiile constituţionale care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative şi o limită determinată a conţinutului reglementărilor preluate de legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale dispoziţiilor unei legi, printr-un act normativ de rang inferior.
Preluarea imobilului s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974, printr-un act unilateral de voinţă al statului, acest act normativ fiind contrar cu dispoziţiile constituţionale de la acea dată şi art. 481 C. civ., potrivit cărora proprietatea nu poate fi cedată decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu plata unei despăgubiri echitabile.
De altfel, excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, a persoanelor ale căror imobile au fost preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974, urmare a cererii de plecare definitivă din ţară, încalcă atât dispoziţiile legii cadru, care statuează asupra obligaţiei de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, la data preluării, cât şi pe cele ale legii fundamentale ce consacră ierarhia actelor normative şi garantează proprietatea privată.
Recursul declarat de intervenientă este nefondat.
Cu sublinierea că preluarea abuzivă în temeiul Decretului nr. 223/1974 a făcut obiectul examinării şi în recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, conform considerentelor expuse mai sus, în ceea ce priveşte poziţia procesuală a intervenientei accesorii, în raportul juridic descris de Legea nr. 10/2001 se impun o serie de precizări.
Raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere între autoritatea deţinătoare a imobilului şi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, calitate procesuală activă are numai persoana îndreptăţită care poate ataca în justiţie, Decizia emisă de unitatea deţinătoare.
În această configurare a raportului juridic delimitat de Legea nr. 10/2001, în speţă, intervenienta în calitate de chiriaş într-un contract de locaţiune încheiat cu statul, are o poziţie procesuală de apărare a pârâtului în interesul căruia a intervenit în proces, respectiv a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 651 din 26 mai 2006, în sensul obligării Primăriei Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie motivată privind stabilirea în favoarea reclamanţilor a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, nu aduce atingere drepturilor locative ale intervenienţilor.
De altfel, în conţinutul cererii de intervenţie nu s-au solicitat despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, aşa încât, acest petit, formulat pentru prima dată în recurs, nu poate investi instanţa în condiţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., text în virtutea căruia, în stabilirea cadrului procesual „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, aşa încât, ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de intervenienta T.Z.A. împotriva deciziei civile nr. 285 din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprili.
2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2600/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2511/2008. Civil → |
|---|
