ICCJ. Decizia nr. 2576/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2576
Dosar nr. 9188/3/2008
Şedinţa publică din 16 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 18 aprilie 2005, reclamantul L.M.P. a investit Tribunalul Bucureşti, cu o acţiune întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 solicitând instanţei obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită decizie (dispoziţie) motivată, privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, iar în cazul imposibilităţii restituirii în natură a cerut măsuri reparatorii prin echivalent, astfel cum rezultă din cererea completatoare a acţiunii introductive de instanţă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că deşi a notificat Primăria Municipiului Bucureşti la 8 octombrie 2001 şi a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, pârâta nu a dat curs cererii sale.
Reclamantul şi-a precizat ulterior acţiunea solicitând a se judeca în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin sentinţa nr. 542 din 25 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată şi l-a obligat pe pârât la emiterea dispoziţiei, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
A respins ca inadmisibile capetele din cererea completatoare, prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, reţinând în esenţă ,că acţiunea în justiţie are un caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative prealabile, obligatorii.
Tribunalul a apreciat că, în respectarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare avea obligaţia stipulată prin lege de a soluţiona notificarea, acţiunea fiind calificată ca o obligaţie de a face.
Împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti a declarat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate în sensul că, din motivarea şi calificarea eronată dată de instanţă, cererii de chemare în judecată, obiectul investirii îl constituie obligaţia de a face, întemeiată pe prevederile art. 1073 C. civ., aşa încât hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială.
S-a arătat în apelul declarat de pârât, că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea prin emiterea unei decizii, are caracter de recomandare şi curge de la depunerea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, ce conferă reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1472 din 11 noiembrie 2005 a admis apelul pârâtului, a anulat sentinţa Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare ,Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
A reţinut că obligaţia de a face, delimitează litigiul, de procedura specială a Legii nr. 10/2001, fiind definit pe tărâmul dreptului comun, respectiv al investirii instanţei cu o acţiune în revendicare (art. 480 C. civ.) şi cu un petit subsidiar, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1940 din 22 martie 2006, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantului în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi l-a obligat pe acesta să se pronunţe asupra notificării, printr-o decizie (dispoziţie) motivată.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la dezdăunări şi a respins ca inadmisibile, petitele din acţiunea precizată şi completată referitoare la restituirea în natură a imobilului şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, instanţa de fond a reţinut că unitatea deţinătoare se face culpabilă de neîndeplinirea obligaţiei de a emite decizie sau dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, iar apărarea acesteia, în sensul că reclamantul nu a depus odată cu notificarea toate înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, nu subzistă unei analize temeinice.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, instanţa a apreciat că reclamantul se putea adresa unităţii deţinătoare, în speţă, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând dezdăunări.
Împotriva sentinţei Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti a declarat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001(fost art. 23), în sensul că termenul de 60 de zile curge, în speţă, de la data depunerii tuturor înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate şi că, de vreme ce reclamantul, căruia îi incumbă această obligaţie, nu a completat dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001, pârâta este, la rându-i, exonerată de obligaţia corelativă de a emite decizie sau dispoziţie motivată, în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 1561 pronunţată la 13 noiembrie 2006 analizând, din oficiu, competenţa materială de soluţionare a cauzei, de ordine publică, a stabilit că litigiul având ca obiect obligarea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea persoanei îndreptăţite este delimitat şi reglementat printr-o procedură specială, distinctă de cea a dreptului comun.
Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a admis apelul, a anulat sentinţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 14 martie 2007.
Prin sentinţa nr. 539 din 12 aprilie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului L.M.P. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
A obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să soluţioneze notificarea nr. 2830 din 7 august 2001, în sensul restituirii în natură a imobilului, iar dacă această restituire nu este posibilă, să propună măsuri reparatorii prin echivalent.
A respins ca inadmisibil, capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, şi ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a apreciat că acţiunea prin care reclamantul solicită un răspuns al unităţii deţinătoare reprezintă un demers judiciar admisibil în cazul refuzului unităţii deţinătoare de a da curs notificării cu care a fost sesizată.
În atari condiţii, s-a stabilit că Municipiul Bucureşti, prin Primarul general este unitate deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001 şi are obligaţia stipulată de art. 25 (fost art. 23) din acest act normativ, ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, potrivit art. 22 să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Termenul de 60 de zile are un caracter imperativ, chiar dacă acesta curge, fie de la data depunerii notificării , fie de la o dată ulterioară, şi anume, aceea a depunerii înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamantului.
Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu a prezentat înscrisurile respective, poate avea semnificaţia unei prorogări, cu condiţia ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite, împrejurarea că întârzierea răspunsului este rezultatul nedepunerii acestor acte.
Astfel, unitatea deţinătoare nu poate fi exonerată de obligativitatea răspunsului la cererea persoanei îndreptăţite la acordarea, fie de măsuri reparatorii, fie în natură, în funcţie de împrejurarea dacă unitatea deţinătoare are sau nu posesia imobilului solicitat a fi restituit, în condiţiile legii speciale privind regimul juridic de stabilire şi plată a despăgubirilor, în acord cu procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, aducând critici referitoare la natura juridică a termenului de 60 de zile, care a fost greşit calificat de instanţă, ca un termen imperativ şi al momentului de la care curge acesta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 513 din 3 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, considerând că, instanţa de fond a calificat corect raportul juridic dedus judecăţii, întrucât notificarea nu a fost soluţionată, iar unitatea deţinătoare nu a înştiinţat persoana îndreptăţită că înscrisurile depuse de aceasta la dosar nu sunt complete, împrejurare ce ar fi făcut posibilă curgerea termenului de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Decizia pronunţată în apel, care a confirmat soluţia instanţei de fond a făcut obiectul criticilor promovate de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin intermediul recursului declarat şi care reiterează motivele din apel, privitoare la caracterul termenului de 60 de zile şi la momentul curgerii acestuia, ambele considerate a fi interpretate greşit de instanţa de apel.
Calea de atac a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Reclamantul a investit instanţa cu o acţiune, ce a fost completată ulterior, solicitând obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să se conformeze dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a emite o decizie sau, după caz, o dispoziţie motivată de soluţionare a notificării înregistrată sub nr. 2830 din 7 august 2001, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Demersul judiciar al reclamantului, greşit calificat în primul ciclu procesual ca o acţiune în revendicare, cu capete de cerere subsidiare, respectiv o obligaţie de a face şi, dezdăunarea, a fost determinat de refuzul unităţii deţinătoare a de răspunde notificării, raportul juridic descris în speţă, fiind reglementat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform art. 24 alin. (8) din acest act normativ, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Ca atare, în cazul în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite, accesul la justiţie pentru îndeplinirea obligaţiei stabilită de lege, în sarcina unităţii deţinătoare.
Absenţa răspunsului persoanei juridice ce are calitatea de unitate deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire, iar acesta trebuie cenzurat de tribunal, în condiţiile procedurii speciale, deschisă de Legea nr. 10/2001.
Modalitatea în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă la notificare, cât şi termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării şi depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 sunt imperative, neavând caracter de recomandare.
Dacă nu s-ar considera astfel, reclamantul ar fi lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute prin lege, fiind pus într-o situaţie discriminatorie în raport de persoanele îndreptăţite, care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege şi pot contesta în justiţie Decizia prin care li s-a respins notificarea.
Din interpretarea textului art. 23 din Legea nr. 10/2001, ce presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile, rezultă că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, aşa încât caracterul imperativ al normei este explicit redat, în conţinutul mai sus arătat.
Aşadar, indiferent de data la care se poate calcula termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să soluţioneze notificarea, acesta este evident depăşit, atât prin raportare la data depunerii notificării, 7 august 2001, cât şi la data prezentării înscrisurilor, 28 martie 2002.
În consecinţă, motivele de recurs ce vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25), în privinţa naturii juridice a termenului de 60 de zile, considerat de pârât ca având caracter de recomandare, nu subzistă unei analize pertinente, aşa încât, recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 513 din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 805/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 260/2008. Civil → |
|---|
