ICCJ. Decizia nr. 295/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 295.
Dosar nr. 2392/115/200.
Şedinţa publică din 14 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului B.M. la liberă circulaţie în Franţa, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din această ţară la data de 21 iunie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franţa, acord aprobat prin HG nr. 278/1994.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5, art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1803 din 11 septembrie 2007, a respins acţiunea, soluţie menţinută de Curtea de Apel Timişoara, potrivit deciziei civile nr. 454/A din 22 octombrie 2007, conform căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa anterioară a reţinut că din actele depuse la dosar rezultă că pârâtul a prestat muncă pe teritoriul francez în baza unui contract individual de muncă, încheiat la data de 31 mai 2007 cu firma SC M.A.P. SRL Timişoara, firmă care la rândul său, în baza unui contract de prestări servicii încheiat cu firma S.A.S. K.M.K., cu sediul în Franţa, avea obligaţia de a trimite muncitori pentru efectuarea unor lucrări de construcţii în oraşul Mantes, Franţa. Întrucât pârâtul şi-a justificat şederea pe teritoriul Franţei, instanţa a apreciat că nu se impune restrângerea dreptului la liberă circulaţie, prin şederea pe teritoriul Franţei, acesta neîncălcând norme de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică care să impună restrângerea dreptului la liberă circulaţie conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta–reclamantă, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea cazului de modificare invocat, este reiterată situaţia de fapt (returnarea din Franţa în baza acordului de readmisie) şi este prezentat cuprinsul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, susţinându-se că norma internă se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie şi documentelor internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională (Decizia nr. 855/2006 şi Decizia nr. 901/2006) şi că este aplicabilă şi ulterior aderării României la Uniunea Europeană, neîncălcând dispoziţiile dreptului comunitar, Directiva nr. 2004/38/CE.
Se arată că dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, ci este supus limitărilor legale, inclusiv celor prevăzute de Legea nr. 248/2005, că autorităţile române nu au competenţa de a cenzura legalitatea actului de returnare dispus de autorităţile franceze, iar măsura returnării pârâtului, recunoscută de acesta, este de natură să facă dovada deplină că nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în Franţa.
Recursul nu este fondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franţa „pe motiv de şedere ilegală", motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 454/A din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2952/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2960/2008. Civil → |
|---|
