ICCJ. Decizia nr. 3889/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3889
Dosar nr. 303/42/200.
Şedinţa publică din 12 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la Tribunalul Buzău, reclamanţii R.B., născută H. şi H.I. au solicitat în contradictoriu cu Primăria Râmnicu Sărat şi Prefectura Buzău anularea dispoziţiei nr. 490 din 17 decembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Sărat şi pe cale de consecinţă restituirea în natură sau echivalent a imobilului autorului lor, situat în Râmnicu Sărat.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii lui H.L. şi L., ambii decedaţi, proprietari ai imobilului în litigiu, preluat abuziv prin procesul-verbal din 25 februarie 1942, continuând să locuiască în imobil până în anul 1950, când au fost obligaţi să părăsească ţara.
Prin sentinţa nr. 129 din 10 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia civilă, a fost respinsă acţiunea ca nefondată.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată prin Decizia nr. 1962 din 22 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 7308 din 20 septembrie 2006, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat Decizia nr. 1962 din 22 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru rezolvarea apelului.
S-a reţinut că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, întrucât instanţele aveau a verifica apărarea reclamanţilor, în sensul că imobilul în litigiu a fost retrocedat în proprietatea autorilor săi, ca urmare a abrogării actelor normative antievreieşti, adoptate în anii 1941-1942, prin ordonarea de probatorii suplimentare, inclusiv cu înscrisurile solicitate de reclamanţi şi anume foile matricole ale imobilului în perioada 1941-1950.
Totodată, Înalta Curte a mai arătat că instanţele aveau obligaţia de a ordona probe suplimentare în sensul că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în anul 1950, ştiut fiind că în absenţa unor probe contrare, legiuitorul a statuat că existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
După casare, instanţa de apel a solicitat de la Arhivele Naţionale Buzău, comunicarea foilor matricole ale imobilului în litigiu în perioada 1944-1960, a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea imobilului.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 434 din 23 octombrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii R.B. şi H.I. împotriva sentinţei civile nr. 129 din 10 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Buzău.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost preluat prin Decretul-lege nr. 842/1941, a Legilor nr. 1216/1941 şi nr. 903/1941 în patrimoniul Centrului de Românizare, fapt dovedit cu procesul-verbal datat 25 februarie 1942, întocmit de Centrul Naţional de Românizare.
Prin Legea nr. 641/1994 au fost abrogate măsurile legislative prin care a fost preluat imobilul, iar din fişa de inventar din 1943 rezultă că L.H. locuia în imobil la acea dată.
A mai reţinut instanţa de apel că Arhivele Naţionale Buzău nu deţin foile matricole pentru perioada 1943-1950, iar din tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950 nu rezultă că imobilul ar fi fost naţionalizat de la autorii reclamanţilor ci de la numitul N.Z.
Împotriva acestei ultime hotărâri reclamanţii H.I. şi R.B. au declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate recurenţii au susţinut că, dezlegarea dată apelului s-a realizat fără a intra în cercetarea fondului, conformându-se doar, formal, deciziei de casare.
În ceea ce priveşte expertiza efectuată, recurenţii au arătat că expertul nu a întocmit schiţa imobilului, nu a identificat partea rămasă liberă din imobil, nu a stabilit criteriile de evaluare a imobilului, toate aceste solicitări nefiind încuviinţate de instanţă.
Au mai susţinut că în timp ce instanţa admite că în anul 1943 în imobilul în litigiu locuia L.H., reţine greşit că nu au făcut dovada dreptului de proprietate.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în sensul considerentelor ce succed.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi, în cazul moştenitorilor, cele ce atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta.
Deoarece textul arătat nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, rezultă că în materia Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din domeniul acţiunii în revendicare.
În speţă, instanţa de apel, conform îndrumărilor date prin Decizia de casare, a suplimentat probatoriile pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, în vederea aflării adevărului.
Drept urmare, probele administrate au scos în evidenţă faptul că imobilul în litigiu nu a fost preluat de Statul Român, de la antecesorii reclamanţilor ci de la numitul N.Z. aşa cum rezultă din tabelul-anexă în Decretul nr. 92/1950.
Procedând la verificarea apărării reclamanţilor că imobilul a fost retrocedat în proprietate autorilor săi, instanţa de apel a solicitat Direcţiei Arhivelor Naţionale Buzău foile matricole ale imobilului pentru perioada 1943-1950, iar această instituţie cu adresa nr. 625 din 9 martie 2007, a comunicat instanţei că nu deţine foile matricole.
Cum reclamanţii nu au depus înscrisuri probatorii, în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauza de faţă nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilului şi că instanţa de apel nu a primit obiecţiunile formulate de recurenţii-reclamanţi nu prezintă nici o relevanţă în cauză, dat fiind că prevederile Legii nr. 10/2001, nu sunt incidente.
În consecinţă, recursul declarat de reclamanţi va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii H.I. şi R.B. împotriva deciziei nr. 434 din 23 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3923/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3893/2008. Civil → |
|---|
