ICCJ. Decizia nr. 4269/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4269
Dosar nr. 100/99/2008
Şedinţa publică din 26 iunie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 8 ianuarie 2007, reclamanta G.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Iaşi, solicitând:
1. anularea dispoziţiei nr. 3555/2006 emisă de Primarul Municipiului Iaşi;
2. obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 320 mp, ocupat în prezent de curtea Grupului Şcolar Economic de Turism Iaşi sau acordarea în compensare a unui alt teren cu aceeaşi suprafaţă, aflat pe alt amplasament în municipiul Iaşi în locul terenului din str. J. nr. 10-A, preluat de stat prin expropriere, prin Decretul nr. 160/1981;
3. obligarea pârâtei la stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu un alt imobil, casă sau spaţiu de locuit, pe alt amplasament în municipiul Iaşi, cu aceeaşi suprafaţă construită de 52 mp, în locul casei cu două camere, bucătărie şi magazie, cumpărată în anul 1944 la adresa din str. J. nr. 10-A, demolată în urma exproprierii prin Decretul nr. 160/1981;
4. obligarea pârâtei la stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu un alt imobil, casă sau spaţiu de locuit, pe alt amplasament în municipiul Iaşi, cu aceeaşi suprafaţă de 84,83 mp, în locul casei cu patru camere şi două holuri, construită în anul 1959 în baza autorizaţiei de execuţie nr. 29961 din 17 iunie 1959, aflată la adresa din Iaşi, str. J.nr. 10-A şi demolată în urma exproprierii prin Decretul nr. 160/1981;
5. obligarea pârâtei la stabilirea unor măsuri reparatorii (exclusiv acţiuni) şi acordarea lor în compensare pentru bunurile mobile distruse la demolarea celor două case din Iaşi, str. J. nr. 10-A.
Soluţionând litigiul în primă instanţă, Tribunalul Iaşi a pronunţat sentinţa civilă nr. 1137 din 6 iunie 2006, prin care a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în mod corect, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale în favoarea reclamantei şi s-a respins cererea acesteia de acordare de despăgubiri băneşti, deoarece Legea nr. 10/2001 nu prevede această formă de despăgubire.
Cât priveşte acordarea de teren în compensare, tribunalul a reţinut că, potrivit adresei nr. 36.452/2007, o atare măsură nu este posibilă, întrucât Municipiul Iaşi nu are în proprietate terenuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Relativ la suprafaţa de circa 150 mp teren situat în municipiul Iaşi, pretinsă de reclamantă ca fiind liberă, s-a reţinut că, în fapt, este vorba despre terenul situat pe str. G. nr. 5 B, care este proprietate particulară.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia nr. 154 din 19 octombrie 2007, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:
La data emiterii dispoziţiei contestate, 4 decembrie 2006, Legea nr. 10/2001 nu prevedea, ca formă de reparaţie în echivalent, despăgubirile băneşti şi de aceea cererea reclamantei de acordare de despăgubiri băneşti a fost respinsă în mod legal.
În ceea ce priveşte restituirea prin compensare a bunurilor preluate abuziv, aceasta nu este posibilă faţă de adresa nr. 36452 din 5 iunie 2007, prin care Primarul municipiului Iaşi a comunicat instanţei atât inexistenţa bunurilor care să poată fi oferite în compensare, cât şi faptul că terenul identificat de reclamantă ca fiind liber este proprietate particulară; susţinerea reclamantei potrivit căreia această adresă este falsă nu poate fi primită atâta vreme cât actul autentic respectiv nu a fost declarat fals de o instanţă penală.
Criticile privind ignorarea de către instanţa de fond a înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă este nefondată. Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa a analizat aceste înscrisuri, concluzionând că reclamanta a făcut atât dovada dreptului de proprietate al autorilor săi, cât şi dovada calităţii sale de moştenitor. Înscrisurile respective nu sunt, însă, relevante sub aspectul dovedirii existenţei unor imobile disponibile spre a fi oferite în compensare, ca de altfel nici Planul Urbanistic General al Municipiului Iaşi, solicitat ca probă în apel.
Referitor la solicitarea făcută prin cererea de probe în apel, în sensul restituirii terenului pe vechiul amplasament, aceasta reprezintă o cerere nouă făcută direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât nu poate fi primită.
Decizia susmenţionată a fost atacată cu recurs de către reclamantă.
În motivarea cererii sale, recurenta a imputat instanţei de apel că a interpretat eronat cererea sa referitoare la terenul în suprafaţă de 320 mp, ea solicitând prin acţiune restituirea în natură a terenului pe vechiul amplasament, care în prezent este curtea şcolii şi numai în subsidiar, în caz că se doreşte să rămână terenul şcolii, acordarea unei suprafeţe echivalente pe un alt amplasament. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut eronat că solicitarea de restituire pe vechiul amplasament este o cerere nouă făcută în apel, această cerere regăsindu-se la punctul 2 din acţiune.
De asemenea, recurenta a imputat instanţei de apel că nu i-a admis probele solicitate, respectiv inventarul cu terenurile şi clădirile aflate în proprietatea privată a Primăriei Municipiului Iaşi şi planul urbanistic al zonei, deşi aceste dovezi erau hotărâtoare pentru corecta soluţionare a cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În plus, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut eronat şi fără suport probator că terenul nu poate fi restituit, întrucât este sistematizat şi ocupat de strada şi spaţiu verde. Dacă clădirile sunt demolate şi nu pot fi restituite, atunci terenul este liber şi se poate restitui în natură şi oricum Primăria Municipiului Iaşi dispune de alte terenuri şi case de locuit, pe care le poate acorda în compensare pentru bunurile de aceeaşi natură preluate în mod abuziv.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.
Recursul nu este fondat.
Deşi a reţinut greşit că solicitarea de restituire în natură, pe vechiul amplasament, a terenului litigios este o cerere nouă, făcută direct în apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care o atare solicitare se regăseşte în petitul 2 al cererii de chemare în judecată, soluţia la care a ajuns instanţa de apel este legală şi se impune a fi menţinută potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Ca situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că terenul de 320 mp, preluat abuziv, prin expropriere, de la autorii reclamantei, este sistematizat, fiind ocupat în prezent de spaţiu verde şi stradă.
Recurenta-reclamantă contestă această situaţie de fapt, susţinând că terenul este liber şi că ceea ce s-a reţinut în apel este eronat şi nu are suport probator.
Se formulează astfel o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, numai că aceasta nu poate face obiect de analiză al instanţei de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care prevede expres şi limitativ 9 motive de nelegalitate ce pot fi valorificate în calea extraordinară de atac a recursului; motive de netemeinicie nu pot fi valorificate în recurs, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt consecutive greşitei aprecieri a probelor, fiind abrogat de la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunţarea deciziei atacate, care a avut loc la data de 19 octombrie 2007.
Rezultă că, în recurs, se verifică numai legalitatea hotărârii atacate şi aceasta numai prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită în etapa procesuală anterioară, or, în speţă, faţă de situaţia de fapt stabilită în apel, în sensul că terenul litigios nu este liber, ci afectat de detalii de sistematizare, soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, aceea de restituire prin echivalent, iar nu în natură, pe vechiul amplasament, este conformă dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În ceea ce priveşte forma măsurilor reparatorii în echivalent, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă la speţă a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată [fost art. 24 alin. (1)], reţinând că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru că măsura compensării cu alte bunuri, pe care aceasta a solicitat-o, nu este nici ea posibilă faţă de inexistenţa în patrimoniul Municipiului Iaşi a unor bunuri care să poată fi oferite în compensare, situaţie stabilită pe baza adresei Primarului Municipiului Iaşi nr. 36452 din 5 iunie 2007.
Astfel, potrivit textului legal menţionat, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din moment ce terenul litigios nu poate fi restituit în natură, nefiind liber, iar unitatea deţinătoare nu dispune de alte bunuri care să poată fi oferite în compensare, singura măsură reparatorie în echivalent ce putea fi acordată reclamantei constă în despăgubiri în condiţiile legii speciale, aşa cum corect s-a apreciat în cauză.
Legat de situaţia bunurilor necesare pentru a fi oferite în compensare, recurenta a imputat instanţei de apel faptul că nu i-a încuviinţat probele solicitate spre a dovedi că există bunuri care îi puteau fi acordate pentru cele preluate în mod abuziv.
Critica, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că aduce în discuţie modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la condiţiile încuviinţării probelor (pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. fiind indicat greşit în cererea de recurs, întrucât era abrogat la data pronunţării deciziei atacate şi, oricum, şi când era în vigoare reglementa o altă ipoteză decât aceea invocată de recurentă, respectiv nepronunţarea instanţei asupra unor probe administrate, iar nu neîncuviinţarea acestora), nu este fondată.
Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., instanţele au dreptul de a aprecia asupra pertinenţei şi concludenţei în cauză a probelor solicitate de părţi, astfel că nu pot fi administrate probe care nu au legătură cu obiectul procesului sau care, deşi au legătură cu obiectul procesului, nu pot conduce la rezolvarea lui.
Inventarul cu terenurile şi clădirile aflate în proprietatea privată a Primăriei Municipiului Iaşi, solicitat de reclamantă în dovedirea existenţei unor bunuri disponibile spre a fi oferite în compensare, nu mai era o probă utilă cauzei, în condiţiile în care împrejurarea pe care tindea a o dovedi fusese clarificată prin adresa Primarului Municipiului Iaşi nr. 36452 din 5 iunie 2007; în ce priveşte planul urbanistic al zonei, solicitat în dovedirea aceleiaşi împrejurări, proba era irelevantă pe acest aspect şi, deci, nepertinentă cauzei, nefiind de natură să dovedească existenţa unor bunuri disponibile în patrimoniul Primăriei Municipiului Iaşi.
Aşa fiind, nu se poate reţine că, prin neîncuviinţarea acestor probe, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel, prin care s-a recunoscut reclamantei dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru bunurile ce i-au fost preluate abuziv, iar nu dreptul la restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept substanţial incidente, art. 11 alin. (4) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi a dispoziţiilor de drept procesual în materia încuviinţării probelor, art. 167 alin. (1) C. proc. civ.; pe cale de consecinţă, nefiind operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 154 din 19 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 426/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 427/2008. Civil → |
|---|
