ICCJ. Decizia nr. 4717/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4717
Dosar nr. 1135/105/200.
Şedinţa publică din 8 iulie 2008
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 837 din 30 mai 2007, Tribunalul Prahova a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Ploieşti şi a D.G.F.P. Prahova.
A respins acţiunea faţă de Consiliul local Ploieşti şi fată de D.G.F.P. Prahova ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Ploieşti.
A admis cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul intimaţilor, formulată de A.M., G.C. şi D.C.
A respins contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de contestatorii Z.I., I.I.C., S.M. şi V.A., în contradictoriu cu intimaţii Primarul municipiului Ploieşti, Primăria municipiului Ploieşti, Consiliul local al municipiului Ploieşti, D.G.F.P. Prahova şi intervenientii A.M., G.C. şi D.C.
A obligat contestatorii la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intervenienţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin contestaţia formulată, reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiei nr. 592 din 12 ianuarie 2007, emisă de Primarul municipiului Ploieşti, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Ploieşti.
Nici D.G.F.P. şi nici Consiliul local al municipiului Ploieşti nu au calitate procesuală pasivă, pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Ministerul Finanţelor nu are atribuţii în stabilirea măsurilor reparatorii, iar consiliul local nu este emitentul dispoziţiei atacate.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a primăriei, tribunalul a constatat că aceasta, deşi este o structură cu activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, este entitate deţinătoare notificată, obligată la restituire, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că, prin notificare, contestatorii, în calitate de moştenitori ai defunctului V.H.I., proprietar al unui imobil compus din teren în suprafaţă de 1470 mp şi al unui teren în suprafaţă de 365 mp, pe care erau edificate construcţii, au solicitat plata echivalentului actualizat a terenului de 1470 mp, situat în str. P. nr. 9, preluat abuziv în anul 1947.
Aceştia au mai solicitat plata echivalentului actualizat a contravalorii imobilului şi terenului situat în str. M. nr. 1 ( imobilul fiind format din clădire principală cu parter şi etaj, în suprafaţă de 220 mp şi anexe, preluate abuziv.
În faţa instanţei, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilelor.
Imobilele nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au fost înstrăinate intervenienţilor prin contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost contestate, situaţie în care legea specială, prin art. 20 alin. (2) prevede dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
A mai reţinut tribunalul, că nu poate verifica dacă reclamanţii au dreptul de a primi despăgubiri, deoarece au solicitat instanţei doar restituirea în natură.
Prin Decizia civilă nr. 445 din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de contestatori şi ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intervenienţi.
Instanţa de apel a reţinut că susţinerea reclamanţilor, în sensul că V.I. a fost proprietarul imobilului, este parţial reală, întrucât actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6301 din 17 august 1923 demonstrează că acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra a 6000 mp teren, dar contestatorii nu au făcut dovada că autorul lor mai era proprietarul imobilului la data preluării de către stat.
Dimpotrivă, din sentinţa civilă nr. 1209 din 20 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al oraşului Ploieşti, rezultă că s-a încuviinţat vânzarea imobilului proprietatea B.T., din str. M. nr. 1.
Or, potrivit art. 221 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare.
A mai reţinut instanţa de apel, că apelanţii nu au făcut dovada că neplata impozitelor s-ar datora unor măsuri abuzive, impuse de stat, prin care dreptul proprietarului nu putea fi exercitat.
Contestatorii au solicitat, prin notificare, acordarea de despăgubiri civile, astfel încât unitatea notificată nu se putea pronunţa decât cu privire la despăgubiri, în caz contrar încălcându-se principiul disponibilităţii părţilor.
A mai reţinut instanţa de apel, că imobilul construcţii solicitat a fost înstrăinat intervenienţilor, iar aceste persoane fizice nu au calitatea de unitate deţinătoare, motiv pentru care notificarea referitoare la construcţiile înstrăinate nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte imobilul teren, contestatorii nu au dovedit că acesta a aparţinut autorului lor la data preluării şi nici nu au solicitat despăgubiri prin cererea de chemare în judecată, în apel solicitând fie plata despăgubirilor, fie restituirea în natură.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs contestatorii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că ambele instanţe au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 221 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin sentinţa prin care s-a dispus vânzarea imobilului, nu s-a făcut referire la titlul de proprietate al B.T., care, în realitate, nu era proprietar, ci fusese lăsată de tatăl ei, V.I., să locuiască în imobil.
Faptul că B.T. figura înscrisă în rolul fiscal nu este o dovadă a titlului de proprietate.
Au mai arătat recurenţii, că, prin sentinţa fostului Tribunal Popular al oraşului Ploieşti, s-a dispus scoaterea imobilului la vânzare publică, iar nu preluarea de către stat.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială persoanele fizice proprietare ale imobilului la data preluării lor abuzive de către stat, precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la dovada dreptului de proprietate, dar Normele metodologice de aplicare unitară a legii, atât cele aprobate prin HG 498/2003 (art. 22.1), în prezent abrogată, cât şi cele aprobate prin HG 250/2007 (art. 23.1) explicitează care sunt actele doveditoare ale dreptului de proprietate, în sensul legii.
În cauză, contestatorii au depus titlul de proprietate al autorului lor, care este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 18 august 1923 între L.P., în calitate de vânzător şi V.I., în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 6301 la 20 august 1923, precum şi „permisiunea" de construire, ce datează din anul 1929.
Nici intimaţii şi nici intervenienţii nu au depus în contradovadă înscrisuri din care să rezulte că autorul reclamanţilor nu mai era proprietarul imobilului la data preluării lui de către stat.
Art. 221 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, devenit art. 24 alin. (1) după republicarea legii, instituie o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei îndreptăţite, atunci când nu există probe contrare, de natură a infirma menţiunile din actul de preluare.
Trecând peste faptul că instanţa de apel a operat cu această prezumţie în favoarea unui terţ de raportul juridic născut între notificat şi notificator, sentinţa civilă nr. 1209 din 20 iulie 1954 a fostului Tribunal Popular al oraşului Ploieşti nu constituie titlu de proprietate în favoarea B.T.
Astfel, prin această sentinţă, s-a încuviinţat vânzarea imobilului proprietatea pârâtei B.T. pentru neplata impozitelor în perioada anilor 1952-1954, dar nu se face nici o referire cu privire la un eventual titlu de proprietate al pârâtei.
Prin urmare, ambele instanţe au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, considerând că sentinţa prin care s-a încuviinţat vânzarea imobilului a demonstrat că autorul contestatorilor nu mai era proprietar al imobilului la data preluării.
Aplicarea greşită a textelor invocate s-a datorat nelămuririi pe deplin a circumstanţelor cauzei privitoare la persoana de la care a fost preluat imobilul şi la modul în care preluarea a avut loc.
Astfel, era necesar ca instanţele să pună în vedere pârâţilor şi intervenienţilor să facă dovada dreptului de proprietate al B.T. asupra imobilului, să administreze probe din care să rezulte dacă aceasta a fost, într-adevăr, înscrisă în rolul fiscal al imobilului şi în ce calitate.
În urma acestor probe ce trebuiau administrate, urma a se analiza dacă sentinţa invocată nu reprezintă o preluare abuzivă, de la o persoană care nu a fost proprietar.
Apoi, B.T. fiind una dintre fiicele autorului reclamanţilor, ar fi fost necesar să se stabilească dacă aceasta a dobândit dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului şi dacă există asemenea dovezi, să se verifice vocaţia succesorală a contestatorilor fată de aceasta.
În situaţia în care s-ar fi constatat calitatea de moştenitori ai contestatorilor faţă de această persoană, era necesar a se verifica dacă neplata impozitelor s-a datorat culpei B.T. şi dacă vânzarea dispusă a avut loc în realitate.
Pentru toate cele arătate, se impune admiterea recursului declarat de contestatori, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
La rejudecare se vor administra toate probele necesare pentru stabilirea circumstanţelor la care s-a făcut referire prin Decizia de casare.
Dacă, după lămurirea tuturor aspectelor legate de presupusa înstrăinare a imobilului către B.T. şi a preluării de către stat, instanţa de apel va ajunge la concluzia că notificatorii sunt persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, se va avea în vedere că nesolicitarea prin cererea de chemare în judecată a măsurilor reparatorii, altele decât restituirea în natură, nu constituie un impediment în acordarea acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile prevăzute de lege.
Textul citat consacră principiul restituirii în natură şi stabileşte, în aplicarea acestui principiu, că persoana îndreptăţită nu are posibilitatea de a alege între mai multe măsuri reparatorii, atunci când restituirea în natură este posibilă.
Prin urmare, autoritatea chemată să facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, republicată, indiferent daca este unitatea notificată, Comisia centrală sau instanţa de judecată are obligaţia de a verifica mai întâi dacă restituirea în natură este posibilă.
De aceea, este lipsit de importanţă că reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată au solicitat restituirea în natură a imobilelor, atât timp cât dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite se poate manifesta, în condiţiile legii, doar cu privire la celelalte măsuri reparatorii, iar unitatea notificată, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 este obligată să acorde despăgubiri în condiţiile legii speciale, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
De altfel, prin notificare, contestatorii au solicitat despăgubiri băneşti, constând în plata echivalentului actualizat a contravalorii imobilului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatorii V.A., S.M., I.I.C. şi Z.I. împotriva deciziei nr. 445 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4786/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4719/2008. Civil → |
|---|
