ICCJ. Decizia nr. 5467/2008. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, la data de 5 martie 2008, sub nr. 1239/86/2008, reclamanții I.O.M. și R.R.C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, solicitând instanței să dispună obligarea primului și ultimilor doi pârâți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, spor prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 1 ianuarie 2005 și până la 1 februarie 2007, dată de la care au fost abrogate dispozițiile acestei legi, prin intrarea în vigoare a O.G. nr. 8/2007; plata reactualizată la zi a sumelor cuvenite, conform indicelui de inflație, precum și indexările semestriale cu indicele prețurilor de consum înregistrat la mărfurile alimentare, comunicat de către Comisia Națională pentru Statistică, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr.142/1998 și obligarea de a face mențiunile cu privire la aceste sume în cărțile de muncă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2005-1 martie 2005, iar pentru pretențiile aferente perioadei ulterioare a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă motivat de faptul că, la data de 1 octombrie 2000, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 au fost abrogate în mod expres, conform art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000. A formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii formulate de reclamanți, Ministerul să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile petenților.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare la acțiunea principală și la cererea de chemare în garanție, arătând că Ministerului Public îi revine competența elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturi salariale, în calitate de ordonator principal de credite. în acest sens, invocă dispozițiile art. 6 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. De asemenea, obligația de stabilire a salariilor de bază, a criteriilor, a sumelor necesare pentru cheltuieli de personal și de acordare a drepturilor bănești revine ordonatorilor de credite bugetare, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție fiind ordonatorul principal de credite, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, fiind ordonatori secundari.
Pentru aceste argumente a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție.
Pe fond, a susținut că prin O.U.G. nr. 177/2002, în vigoare de la 1 ianuarie 2003, au fost abrogate dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, din Legea nr. 50/1996, inclusiv art. 47 din legea enunțată. Abrogarea ordonanței menționate prin O.U.G. nr. 27/2006 nu are relevanță juridică asupra actelor normative sau a dispozițiilor legale pe care O.U.G. nr. 177/2002 le-a abrogat deoarece acestea au fost abrogate în mod expres prin ordonanța respectivă, la data intrării sale în vigoare.
Prin sentința civilă nr. 949 din 8 mai 2008 a Tribunalului Suceava, secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice; s-a respins acțiunea pentru plata drepturilor aferente perioadei 1 ianuarie 2005-1 martie 2005, ca fiind prescrisă.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să plătească acestora sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 1 martie 2005-1 februarie 2007, actualizat în funcție de indicele de inflație la data plății.
Au fost obligați pârâții să facă mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților și a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor.
în pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată pentru perioada 1 ianuarie 2005-1 martie 2005, în raport de dispozițiile art. 283 lit. c) C. muncii, care prevăd un termen de prescripție de 3 ani pentru acordarea unor drepturi salariale, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune. în speță, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 5 martie 2008, astfel încât, pentru perioada sus-menționată, care excede termenului de 3 ani, s-a împlinit termenul de prescripție.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor s-a constatat că nu este întemeiată întrucât art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că acest minister ordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, respectiv: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr. 208/2005, același minister are atribuții în elaborarea proiectului bugetului de stat și a proiectului legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției, de către Ministerul Economiei și Finanțelor, primul minister ar fi în imposibilitate de a achita sumele la care a fost obligat prin sentință, hotărârea fiind lipsită, astfel, de puterea executorie.
Pe fond, prima instanță a reținut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Prin art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a fost abrogat expres art. 47 din Legea nr. 50/1996, fiind încălcate, astfel, normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Conform art. 108 alin. (3) din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Prin art. 1 pct. Q1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin O.G. nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși, așa cum rezultă din art. 56-62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
în consecință, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul acesteia a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale actului normativ în discuție.
Acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitarea abrogării unor texte de lege a prevăzut în mod expres acest lucru în cuprinsul legii de abilitare.
Față de dispozițiile art. 56 privind tehnica legislativă, rezultă că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu a fost dispusă în mod legal.
Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează dreptul asupra bunurilor unei persoane, sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică fiind un drept de creanță, respectiv un bun în sensul textului de lege menționat.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun, fără să fie îndeplinită cerința prevăzută în Convenția europeană, referitoare la utilitatea publică, drept criteriu de expropriere. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în perioada respectivă, drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, abrogarea sporului în discuție fiind în mod și mai clar lipsită de utilitate publică.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul existenței unei neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Există, astfel, un conflict între art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, care a abrogat expres art. 47 din Legea nr. 50/1996, și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, urmând a se da preponderență și a se proceda la aplicarea acestei din urmă dispoziții.
în consecință, pentru perioada 1 martie 2005-1 februarie 2007, reclamanții au dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, actualizat cu indicele de inflație la data plății.
Totodată, pârâții au obligația de a face cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, iar cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor urmează să fie admisă.
împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, precum și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Suceava.
Recurenții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava au criticat sentința, pentru următoarele motive:
Instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând, în mod nelegal, obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 1 martie 2005- 1 februarie 2007, în situația în care actul normativ care prevedea acordarea acestui spor a fost abrogat.
Raționamentul instanței de fond, în sensul că abrogarea dreptului, prevăzută de art. 42 din O.G. nr. 83/2000, nu poate produce efecte juridice deoarece acest act normativ are o forță juridică inferioară Legii nr. 50/1996 și este în contradicție cu dispozițiile constituționale și cu cele ale Legii nr. 24/2000, este greșit.
O.G. nr. 83/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, act normativ de același grad.
Nici Constituția României și nici Legea nr. 24/2000, republicată, nu prevăd o asemenea condiție cu privire la abrogare și nici nu lipsesc de efecte juridice abrogarea unei norme superioare printr-o normă inferioară.
în acest sens, recurenții au invocat dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, republicată, precum și art. 61 și art. 115 din Constituția României.
Pe fond, soluția instanței este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost în vigoare până la 1 octombrie 2000, când a fost abrogat prin O.G. nr. 83/2000, în mod expres, după cum rezultă din art. 1 pct. 42 din Ordonanță.
în mod greșit au susținut intimații că textul de lege menționat a fost abrogat odată cu adoptarea O.U.G. nr. 177/2002 deoarece art. 50 alin. (2) din actul normativ menționat nu face referire decât la abrogarea dispozițiilor art. 11din Legea nr. 50/1996, care privesc indemnizațiile pentru magistrați și alte categorii de personal din justiție, precum și valoarea de referință sectorială în raport de care se calculează aceste indemnizații.
în concluzie, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat în mod expres cu mult înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002, respectiv prin adoptarea O.G. nr. 83/2000, abrogare ce are caracter definitiv.
De asemenea, conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial, cu excepția prevederilor din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege, de către Parlament.
în consecință, chiar și în cazul în care s-ar considera că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 ar fi intervenit ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 177/2002, nu se poate considera că abrogarea O.U.G. nr. 177/2002 ar determina repunerea în vigoare a textului de lege arătat.
în mod nelegal, instanța a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care cele două parchete nu pot să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 privind plata drepturilor pentru personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar dacă reprezintă indicele de inflație, nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație este determinată și de faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Conform art. 29 alin. (3) din aceeași lege, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație prescrisă și limitată, iar potrivit art. 47, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol.
în concluzie, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite prin legea bugetului de stat, iar obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor respective a unei obligații imposibile.
Plata sumei reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
Aplicarea acestui indice reprezintă și un mijloc de constrângere pentru debitor în vederea realizării obligației asumate, pârâții neputând fi obligați să execute obligațiile invocate de reclamanți, plata unei sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Reclamanții au avut posibilitatea contestării prevederilor O.G. nr. 83/2000, în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, la instanța de contencios administrativ competentă.
Recurenții pârâți menționați au solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ., casarea sentinței civile atacate și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Suceava, a declarat recurs, criticând hotărârea primei instanțe deoarece, în mod greșit, aceasta a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului.
în toate legile bugetare anuale, precum și în legile de rectificare a bugetului statului, este prevăzută obligația pentru ordonatorii de credite de a stabili salariile de bază, criteriile, sumele necesare pentru cheltuielile de personal și de acordare a drepturilor bănești cuvenite.
Sumele stabilite sunt cuprinse la capitolul "Cheltuieli" din Legea bugetului și se repartizează conform destinațiilor prevăzute.
Obligația de stabilire a sumelor de bani respective revine ordonatorilor de credite bugetare, în speță, Ministerului Public, în calitate de ordonator principal de credite, precum și ordonatorilor secundari, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
Aceste instituții au obligația de a stabili cheltuielile de personal ce vor fi cuprinse în legea bugetară, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând nicio răspundere în acest sens deoarece nu are calitatea de ordonator principal de credite, ci doar obligația de aprobare a statelor, astfel cum sunt întocmite de ordonatorii de credite.
Nu sunt îndeplinite nici cerințele art. 60 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie chemat în garanție întrucât o asemenea solicitare nu are ca suport un drept garantat legal, și cu atât mai puțin convențional, care să justifice existența unui raport juridic între reclamanți și Minister; o asemenea hotărâre nu poate constitui temei pentru exercitarea unei cereri în despăgubire formulată împotriva chematului în garanție.
Cererea de chemare în judecată se fundamentează pe un raport juridic tipic de dreptul muncii, în conținutul căruia intră drepturi și obligații pentru angajator și angajat.
Competența elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturile salariale aparține ordonatorului principal de credite și celor secundari, acest atribut neputând fi extins asupra Ministerului Economiei și Finanțelor, ca obligație dispusă de instanța de judecată.
Conform dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, responsabilitatea asigurării în bugetele proprii ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii revine, în speță, ordonatorului principal de credite.
în condițiile în care posibilitatea rectificării bugetare și procedura de adoptare a legilor de rectificare bugetară, la inițiativa ordonatorului principal de credite, sunt prevăzute și reglementate de dispozițiile legale în vigoare apare ca inoportună o măsură dispusă de instanță în acest sens.
Recurentul pârât și chemat în garanție a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Acest din urmă recurs a fost înregistrat în dosarul Curții de Apel Suceava nr. 1239/86/2008, cauza fiind scoasă de pe rol și înaintată spre competentă soluționare înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conform art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2008, prin încheierea de ședință nr. 20 pronunțată în Camera de Consiliu, la data de 25 iunie 2008.
Dosarul a fost înregistrat sub același număr pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în acest dosar fiind depuse recursurile formulate de recurenții pârâți Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
Analizând susținerile celor doi recurenți sus menționați, care, în cea mai mare parte, au critici comune, înalta Curte constată că recursurile formulate de aceștia sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of. nr. 444 din 13 iunie 2008, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanță și s-a constatat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că: "judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii asupra problemelor de drept dezlegate, de la data publicării în M. Of., în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
în pronunțarea acestei decizii, înalta Curte a reținut că instanțele judecătorești au abilitarea de a verifica regularitatea actului de abrogare, în speță a O.G. nr. 83/2000, prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevedea acordarea sporului în discuție, precum și aplicabilitatea în continuare a normei abrogate, în baza principiului plenitudinii de jurisdicție. Aceasta înseamnă competența general stabilită a instanțelor, care sunt îndreptățite să judece toate litigiile, cu excepția celor date prin dispoziții exprese ale legii, în competența altor organe, ceea ce nu este cazul în speță.
De asemenea, instanța supremă a stabilit că abrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, nu produce efecte din cauza neregularității modului în care această ordonanță a fost adoptată. Astfel, activitatea de legiferare aparține Parlamentului României, care poate delega, în baza unei legi speciale de abilitare, atribuția adoptării de acte normative Guvernului, care emite ordonanțe, dar numai în limitele și în condițiile prevăzute în legea respectivă.
Ordonanțele nu pot fi emise decât în materia de reglementare a legilor ordinare, nu și a celor organice.
O.G. nr. 83/2000 a fost emisă, după cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. Q) pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, iar nu să abroge total sau parțial acest din urmă act normativ. Ca atare, s-au depășit limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 108 alin. (3) cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Abrogarea, instituție distinctă de modificarea sau completarea unui act normativ, nu poate fi asimilată vreuneia dintre celelalte două soluții legislative.
S-a mai reținut de înalta Curte că art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, normă de nivel inferior, lege ordinară, contravenea dispozițiilor art. 81 din Legea nr. 92/1992, în vigoare la data adoptării ordonanței, lege organică, și prin care se reglementa sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în favoarea magistraților.
De asemenea, textul de lege sus-menționat, fiind adoptat cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, este și neconstituțional, conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, motiv pentru care nu produce efecte, instanțele de judecată urmând să considere în continuare în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Ca urmare, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de această dispoziție, în speță, și reclamanților, care fac parte din personalul auxiliar al Parchetelor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, respectiv Tribunalul Suceava.
în argumentarea deciziei, instanța supremă a mai reținut că o soluție contrară ar determina crearea unei situații discriminatorii pentru cei care nu ar beneficia de acest spor față de cei cărora li s-a recunoscut, deși ambele categorii fac parte din aceeași categorie socioprofesională, iar îmbunătățiri în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate nu au intervenit față de momentul adoptării dispoziției legale care prevedea acest spor. în acest sens, s-a avut în vedere jurisprudența Curții Europene în materie (cauzele Duchez contra Franței, Beian contra României).
Față de cele stabilite cu caracter obligatoriu de înalta Curte, în prezentarea deja expusă, nu se poate considera că instanța de fond, dispunând obligarea pârâților la plata sporului respectiv, ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești și că ar fi avut un raționament incorect.
Nu se poate constata nici că s-au respectat dispozițiile art. 115 din Constituția României, cum susțin în mod netemeinic cei doi recurenți, deoarece Guvernul poate emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, or, actele normative care reglementau acest spor aveau un asemenea caracter [art. 115 alin. (1)].
De asemenea, pentru considerentele prezentate, art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 a fost adoptată cu depășirea limitelor Legii de abilitare nr. 125/2000, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (2) din legea fundamentală, care prevăd caracterul obligatoriu al legii respective în ceea ce privește domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe.
în ceea ce privește caracterul definitiv al abrogării art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, acesta nu poate fi reținut în speță față de nelegalitatea adoptării ordonanței menționate.
în plus, dispozițiile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Din textul menționat rezultă că abrogarea unei norme juridice nu se poate realiza decât prin normă de același grad sau de grad superior.
Criticile referitoare la greșita reactualizarea a sumelor de bani datorate de pârâți, în raport de indicele de inflație de la data plății, sunt neîntemeiate.
Astfel, valoarea monedei naționale comportă modificări semnificative, de regulă, în sens negativ, în decursul unei perioade de timp, astfel încât partea poate suferi un prejudiciu important între momentul la care i se datora suma de bani respectivă și data la care aceasta este plătită de către debitor. Ca urmare, pentru realizarea efectivă a dreptului recunoscut prin hotărâre judecătorească, în mod corect, prima instanță a procedat la stabilirea indicelui de inflație asupra sumei datorate, în raport de momentul plății. De altfel, utilizarea unui asemenea criteriu, pentru înlăturarea efectelor defavorabile ale fluctuației monetare, este prevăzut și de dispozițiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. Nu se poate considera, în consecință, că reactualizarea dispusă prin sentință nu ar avea o bază legală.
De asemenea, este incorect a se considera că lipsește cauza juridică a plății reactualizate. Pârâții au contestat dreptul reclamanților la acordarea acestor sume, datorate potrivit legii, pentru argumentele de drept prezentate. Ca urmare, ele fiind recunoscute prin hotărâre judecătorească, urmează a fi plătite la valoarea reală de la data plății, cauza juridică fiind reprezentată tocmai de obiectivul de a executa datoria stabilită prin acea hotărâre, în limitele unui cuantum corect al datoriei.
Nici susținerile privind imposibilitatea plății sumelor de bani reactualizate, determinate de inexistența fondurilor alocate în acest scop în anul 2008, prin Legea bugetului de stat, pentru Ministerul Public, nu sunt întemeiate. Astfel, legile bugetare pot fi modificate în condițiile art. 6 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, astfel încât să fie suplimentate fondurile alocate inițial Ministerului Public, cu sumele necesare plății datoriilor stabilite prin hotărârile judecătorești.
De asemenea, O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii prevede în mod detaliat modalitatea și procedura în care pot fi obținute de către instituția debitoare sumele de bani necesare executării datoriilor stabilite prin hotărâri judecătorești (art. 2 și art. 4).
Criticile referitoare la atacarea O.G. nr. 83/2000 în contencios administrativ, potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004, nu sunt întemeiate. Astfel, nu este obligatorie anularea ordonanței menționate prealabil sesizării instanței competente în materia litigiilor de muncă, această instanță putând proceda ea însăși la verificarea îndeplinirii condițiilor de adoptare a actului normativ respectiv, așa cum a reținut și înalta Curte, în pronunțarea deciziei în interesul legii. Pe de altă parte, nu exista un astfel de interes din partea reclamanților, care intenționau să obțină sumele de bani cuvenite de la angajator, respectiv de la ordonatorul principal de credite și de la cei secundari, iar nu de la emitentul ordonanței, cu care nu se aflau în raporturi de muncă, generatoare de asemenea drepturi. Astfel după cum prevede textul de lege invocat în recurs, printre altele, persoana interesată poate exercita în temeiul dispoziției legale respective o acțiune în despăgubiri ca urmare a prejudiciului suportat prin emiterea ordonanței. în asemenea caz, legitimarea procesuală pasivă aparține Guvernului, iar despăgubirile se fundamentează pe emiterea Ordonanței, care prin ea însăși a produs anumite prejudicii. în speță, reclamanții invocă raporturi juridice de o altă natură decât cea administrativă, stabilite cu alte persoane juridice, și anume pârâții, aceștia din urmă fiind obligați în raporturile care pun în discuție drepturi salariale.
Pentru aceste considerente, înalta Curte constată că nu s-au încălcat atribuțiile puterii judecătorești, sentința recurată fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale examinate prin prezenta decizie. Ca atare, nu sunt îndeplinite cerințele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., recursurile declarate de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de pe lângă Curtea de Apel Suceava, urmând a fi respinse ca nefondate, prin raportare și la art. 312 alin. (1) din același cod.
Dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nevizând pronunțarea sentinței cu încălcarea competenței altei instanțe.
în ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Suceava, acesta este fondat.
Astfel, deși Ministerul Economiei și Finanțelor a participat în proces în dublă calitate, de pârât și de intervenient forțat, susținerile sale în legătură cu lipsa calității procesuale pasive vizează argumente ce țin de chemarea sa în garanție, iar nu de chemarea în judecată ca pârât, urmând a fi analizate din perspectiva cererii formulate de Parchet, în baza căreia a fost atras în proces, în calitate de intervenient forțat.
Reclamanții, deși au indicat acest minister, printre pârâți, nu au solicitat nicio pretenție în legătură cu partea respectivă, care, de altfel, nici nu ar fi putut să fie obligată la plata efectivă a sporului de risc și suprasolicitare sau la înscrierea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă.
Ca atare, menționarea sa în dispozitivul sentinței printre pârâți, în raport de care s-a admis acțiunea, este lipsită de relevanță, atât timp cât nu poate fi obligat în mod direct la plata sumelor de bani respective și nici nu poate fi obligat la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, acestea fiind raporturi strict de dreptul muncii.
Ceea ce interesează este posibilitatea obligării sale prin intermediul instanței la adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă sumele de bani datorate de acesta reclamanților, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție.
în primul rând, din perspectiva mijlocului procedural ales de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, formularea unei cereri de chemare în garanție este perfect admisibilă din perspectiva îndeplinirii cerințelor art. 60 C. proc. civ.
într-o caracterizare succintă a instituției menționate, partea care cade în pretenții poate să se îndrepte împotriva unei alte persoane, cu cerere de chemare în garanție sau în despăgubiri.
Chemarea în judecată a Parchetului, de către reclamanți, creează pentru acesta riscul de a pierde procesul având ca obiect pretenții bănești și, totodată, posibilitatea de a se îndrepta împotriva persoanei, de la care, în opinia sa, poate să-și recupereze sumele de bani plătite, cu cerere în despăgubiri.
Pe fond, însă, cererea de chemare în garanție este neîntemeiată.
Astfel, prin cererea de chemare în garanție, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, în cazul admiterii acțiunii formulate de reclamanți, ca instanța să dispună ca Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor datorate petenților.
Cum în mod corect a susținut și recurentul chemat în garanție, elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului ministerului respectiv pe anul 2008, în care să fie incluse și sumele de bani datorate reclamanților, revine ordonatorului principal de credite, în condițiile art. 34 cu referire la art. 6 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Astfel, legilor de rectificare bugetară li se aplică aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Ordonatorii principali de credite, în speță Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, au obligația să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectele de buget.
Ministerul sus-menționat are obligația, la rândul său, de a întocmi proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor în funcție de proiectele de buget ale ordonatorilor principali (art. 35 din aceeași lege).
De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin asemenea titluri.
în concluzie, inițiativa proiectului rectificării bugetare cu sumele de bani datorate reclamanților nu aparține Ministerul Economiei și Finanțelor, ci ordonatorului principal de credite, prin consultarea cu ordonatorii secundari, persoana chemată în garanție fiind condiționată de sesizarea sa de ordonatorul principal, în sensul arătat. Până la efectuarea unui asemenea demers din partea Ministerului Public, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să întocmească un proiect de rectificare bugetară. Doar în cazul refuzului nejustificat al Ministerul Economiei și Finanțelor de a întocmi un proiect de rectificare bugetară, în urma sesizării sale de ordonatorul principal de credite cu un proiect care să cuprindă sumele necesare plății drepturilor cuvenite reclamanților, acesta poate fi obligat, în condițiile legii, la elaborarea unui asemenea proiect, chestiune care nu poate fi analizată și nici dispusă însă la acest moment, anterior demersurilor din partea Ministerului Public.
Pentru aceste considerente, înalta Curte constată că recursul formulat de intervenientul forțat este fondat, prima instanță procedând la o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie, expuse în prezenta decizie.
în consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Suceava, împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6024/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5668/2008. Civil → |
|---|
