ICCJ. Decizia nr. 5462/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 la 20 septembrie 2005 reclamanta H.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând obligarea acesteia ca, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziție sau decizie motivată de restituire în natură a imobilului situat în București, imobil preluat de stat în mod abuziv și fără titlu.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii săi M. și C.S. au fost proprietarii apartamentului în litigiu, trecut în mod abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar după decesul părinților a rămas unica moștenitoare.
Prin sentința nr. 6529 din 4 noiembrie 2005 Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să se conformeze dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul de a pronunța o decizie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent a apartamentului în litigiu.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 11 A din 5 noiembrie 2006 a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei, a anulat în totalitate sentința nr. 6529 din 4 noiembrie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București și a reținut cauza spre soluționare.
Prin sentința civilă nr. 304 din 7 martie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei și a obligat Municipiul București prin Primarul General să se pronunțe asupra notificării.
împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, invocând excepția de necompetență materială a tribunalului, iar pe fond solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată, deoarece nu s-au depus toate documentele care să facă dovada calității de persoană îndreptățită a petiționarilor și a identității dintre bunul revendicat și cel existent.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 406 din 5 octombrie 2006 a admis apelul declarat de Municipiul București, a anulat sentința civilă nr. 304 din 7 martie 2006 și a trimis cauza la Tribunalul București pentru judecarea pe fond a cererii de apel.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, recurs ce a fost admis prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 1760 din 23 februarie 2007, prin care s-a casat decizia nr. 406 din 5 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că prin recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri, este, potrivit Legii nr. 10/2001, Secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
Astfel, în aplicarea art. 3 pct. 2 C. proc. civ., s-a considerat că în speță competența de soluționare a apelului revenea curții de apel.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 9 din 10 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul General.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că pârâtul avea obligația legală ca în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură depusă de reclamantă și că, prin notificarea datată 12 mai 2005 se dovedește că ultimele acte au fost depuse la dosarul nr. 1425 la 16 mai 2001.
Totodată, s-a avut în vedere că la 8 august 2005 s-a revenit cu o nouă notificare, reclamanta arătând că nu a primit nici un răspuns deși a depus toate actele necesare.
împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul legal pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susținut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.
S-a arătat că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Analizând criticile invocate de pârâtul-recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Odată cu notificarea înregistrată la B.E.J. A.P. sub nr. 52 din 14 mai 2001, reclamanta H.E. prin mandatarul său, avocat L.P., a depus contractul de construire, procesul-verbal de predare-primire a apartamentului, certificatele de moștenitor și decizia nr. 1538/1989 a Consiliului Popular al Municipiului București, prin care imobilul a trecut în patrimoniul statului, respectiv dovezile cerute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 109/2001.
Unitatea deținătoare notificată avea obligația, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
O asemenea obligație îi revenea pârâtului și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă sau nu este aprobată, situații în care persoanei îndreptățite trebuia să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Modalitatea de răspuns la notificare cât și termenul în care trebuie să aibă loc sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, pentru că o altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
O atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură specială și prealabilă, instituită în mod imperativ și de a cărei încălcare pârâtul este culpabil.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că decizia recurată este legală, nefiind întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5590/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5573/2008. Civil → |
|---|
