ICCJ. Decizia nr. 56/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 25644/3/2006 (urmare a regulatorului de competență pronunțat de Curtea de Apel București, conform sentinței civile nr. 4648 din 26 mai 2006), reclamanții S.G., S.A. și S.E. au chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București și SC T.A. SA, solicitând restituirea în natură a cotei părți indivize de 1/8 din imobilul situat în București.
în motivarea cererii s-a arătat că imobilul a fost preluat abuziv, în baza Decretului nr. 223/1974 și că, deși reclamanții au expediat, în termen legal, notificări potrivit Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea bunului, nu au primit niciun răspuns.
Prin sentința nr. 142 din 24 ianuarie 2007 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale a SC T.A. SA, a admis cererea formulată de reclamanți și în consecință, a dispus restituirea în natură a cotei de 1/8 din imobilul situat la adresa anterior menționată.
Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut, cu referire la calitatea procesuală a SC T.A. SA, că aceasta este justificată față de natura litigiului și de obiectul de activitate al societății.
în ce privește fondul cauzei, s-a constatat că imobilul (construcție și teren în suprafață de 375 mp) a aparținut, în cotă de 1/8 (în baza unor transmisiuni succesorale succesive), autorului reclamanților, numitul R.D.S.. Ca urmare a plecării definitive din țară a acestuia, respectiva cotă de 1/8 din bun a fost preluată în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974.
Raportat la elementele de fapt relevate de probele administrate, s-a concluzionat că reclamanții au demonstrat calitatea de persoane îndreptățite conform art. 3 din Legea 10/2001, precum și incidența dispozițiilor art. 2 din același act normativ, respectiv, dreptul la restituirea în natură a cotei de proprietate preluate de stat în mod abuziv, în contradicție cu normele constituționale în vigoare la acea dată, cu celelalte reglementări interne și internaționale, potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea, decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, condiții neîntrunite în speță.
împotriva sentinței a declarat apel, fără a-l motiva, Municipiul București prin Primarul General.
Examinând calea de atac prin prisma materialului probator administrat în prima etapă procesuală, instanța de apel a constatat că stabilirea situației de fapt și aplicarea normei de drept, incidente s-au făcut în mod corect.
întrucât nu au putut fi reținute motive care să conducă la schimbarea soluției tribunalului, apelul a fost respins ca nefondat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Prin obligarea la restituirea în natură a bunului, instanțele s-au subrogat într-un drept pe care legiuitorul l-a recunoscut numai unității deținătoare.
De asemenea, soluționarea în fond a cauzei nu era posibilă, atâta vreme cât procedura administrativă nu fusese finalizată, instanța putând eventual, să oblige la soluționarea notificării și emiterea unei dispoziții motivate.
în acest sens, s-a susținut că actul emis de unitatea deținătoare poate fi cenzurat doar în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001.
- Termenul de 60 de zile instituit de lege pentru soluționarea notificării nu a început să curgă, având în vedere că reclamanții nu au transmis unității deținătoare comunicarea că nu mai au alte acte de depus în susținerea notificării.
- Instanțele au ignorat dispozițiile art. 11 din Legea 10/2001, în sensul solicitării de dovezi privind acordarea de despăgubiri la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimații nu au formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Soluționând pe fond cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului, instanțele nu s-au subrogat, așa cum se pretinde, în atribuțiile unității deținătoare a bunului.
Demersul judiciar al reclamanților a fost determinat de lipsa de răspuns a pârâtului, înăuntrul termenului reglementat de art. 25 din Legea 10/2001, la notificările ce îi fuseseră transmise.
în aceste condiții, singura cale procedurală de valorificare a dreptului pretins de către reclamanți, după ce au respectat cerințele procedurii prealabile, nu era decât aceea a acțiunii în instanță.
în mod eronat susține recurentul că, prin modalitatea de rezolvare a litigiului, instanțele ar fi încălcat competența reglementată de lege pentru soluționarea notificării.
Potrivit legii speciale, nr. 10/2001, unitățile deținătoare au competență doar în faza procedurii prealabile, fiind lipsite de atribuții jurisdicționale.
Principiul plenitudinii de competență funcționează în favoarea instanțelor de judecată, care sunt învestite , în exercitarea funcției publice, cu atribuția de a tranșa litigiile care apar în societate.
Ca atare, constatând că cererea de restituire a imobilului nu a primit răspuns în procedura prealabilă, instanțele au procedat în mod corect la rezolvarea pe fond a raportului juridic dedus judecății, stabilind textele de lege incidente raportat la situația de fapt.
- Susținerea recurentului potrivit căreia termenul de rezolvare a notificării nu ar fi fost împlinit, întrucât reclamanții nu au indicat dacă mai au alte acte de depus în susținerea acesteia, este eronată cu atât mai mult cu cât o asemenea apărare este formulată în condițiile în care notificarea a fost transmisă în anul 2001, iar sesizarea instanței a avut loc în anul 2005 (fără ca în acest interval de timp să fie emisă dispoziția unității deținătoare).
Faptul că art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 stabilește momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile pentru rezolvarea notificării, în mod alternativ, raportat la data înregistrării notificării sau, după caz, data depunerii actelor doveditoare, nu înseamnă că deschide unității deținătoare posibilitatea utilizării unui al treilea criteriu, respectiv, data la care persoana îndreptățită a declarat că nu mai are alte acte de depus în susținerea cererii.
în măsura în care depunerea notificării nu a fost însoțită de o asemenea precizare, înseamnă că termenul începe să curgă de la acest moment, al înregistrării cererii.
Posibilitatea prorogării termenului există doar în condițiile acordului persoanei îndreptățite, dacă în urma analizei actelor doveditoare depuse de aceasta, unitatea deținătoare comunică, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire [art. 25.1 alin. (4) din H.G. nr. 250/2007].
Ca atare, ignorând toate aceste reglementări, recurentul a nesocotit în mod culpabil obligația de soluționare a cererii într-un termen rezonabil.
- în ce privește invocata nelegalitate a hotărârii, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea 10/2001 (respectiv, solicitarea de dovezi în legătură cu despăgubirile primite la momentul exproprierii), critica este de asemenea nefondată.
Astfel, preluarea bunului nu s-a făcut în temeiul exproprierii, ci în baza art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 s-a dispus trecerea bunului fără plată în proprietatea statului (conform deciziei nr. 388 din 18 martie 1987 a fostului Consiliu popular al municipiului București, fila 21 fond).
Față de considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, astfel încât recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 653/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 59/2008. Civil → |
|---|
