ICCJ. Decizia nr. 59/2008. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1948 din 3 martie 2006, reclamantul I.I.V. a solicitat ca în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploiești și primarul municipiului Ploiești să se pronunțe nulitatea dispoziției nr. 738/2006, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului din Ploiești, și pe cale de consecință, să i se restituie în natură acest imobil care a fost preluat abuziv de către stat.
S-a susținut caracterul nelegal al dispoziției atacate, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri potrivit legii speciale, întrucât este posibil să-i fie acordat teren în altă parte (decât al fostului amplasament, pe care se află în prezent Parcul Dendrologic Mihai Viteazu).
Prin sentința civilă nr. 1593 din 15 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată, a anulat dispoziția și în consecință, a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în compensare cu teren disponibil la data executării, din domeniul privat sau public al municipiului, iar în caz de imposibilitate de executare, a constatat dreptul acestuia de a beneficia de despăgubiri pentru imobil (teren și construcție), urmând ca valoarea finală a despăgubirilor să fie stabilită de Comisia Centrală.
împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, datorită stabilirii unei obligații alternative în sarcina intimaților, în condițiile în care s-a solicitat acordarea unui alt teren, în natură, pe un alt amplasament.
S-a criticat și nerestituirea cheltuielilor de judecată efectuate cu întocmirea raportului de expertiză.
Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 187 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești și schimbată în parte sentința, în sensul obligării la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
în considerentele deciziei s-a reținut, cu referire la primul aspect de nelegalitate, că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, față de împrejurarea că imobilul nu mai poate fi restituit în natură (scopul de utilitate publică în vederea căruia s-a realizat exproprierea fiind îndeplinit, respectiv, construcția a fost demolată, iar terenul ocupat de un parc dendrologic).
Pentru ipoteza în care, acordarea de teren în compensare nu ar fi posibilă, s-a prevăzut în mod corect îndreptățirea reclamantului de a obține despăgubiri, conform legii speciale, al căror cuantum să fie definitivat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
în privința cheltuielilor de judecată, s-a constatat că acestea au fost dovedite în cauză și că, prin admiterea acțiunii, ele sunt datorate de partea căzută în pretenții, aspect sub care apelul a fost admis și modificată sentința.
împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-reclamant, care a susținut caracterul nelegal al acesteia, față de împrejurarea că a fost stabilită obligația alternativă la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul (teren și construcție) trecut abuziv în proprietatea statului.
Or, o asemenea hotărâre este imposibil de executat, având în vedere că Primăria municipiului Ploiești oferă terenuri în zone extravilane.
Criticile recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Stabilirea unei obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri, a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeași reglementare, pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă, e conținută de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în principal, ca măsură reparatorie, compensarea cu alte bunuri și, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
în speță, raportat la situația juridică a imobilului, imposibil de restituit în natură, instanțele au stabilit corect, ca primă modalitate de reparație, compensarea cu alte bunuri (teren echivalent disponibil, din patrimoniul unității administrativ-teritoriale).
Cum identificarea unor astfel de bunuri, aprecierea asupra caracterului lor disponibil (inclusiv, posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în proprietatea privată a statului) sunt în competența entității învestite cu soluționarea notificării (în procedura judiciară nefiind administrate probe pe acest aspect, pentru ca instanța să aibă putere de apreciere), în mod corect s-a stabilit, alternativ, acordarea despăgubirilor.
Astfel, pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de eficiență juridică, subzistând obligația de stabilire și acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale.
Față de considerentele expuse, urmează a constata că în cauză instanțele au făcut o corectă aplicare a legii raportat la situația de fapt relevată de probele administrate, că în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferință a acestora rezultată din prevederile legale, iar scopul stabilirii, în mod alternativ a acestora, a fost tocmai acela al evitării impunerii unei obligații imposibil de executat.
în consecință, decizia atacată fiind legală, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 56/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 399/2008. Civil → |
|---|
