ICCJ. Decizia nr. 399/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din 23 martie 2006, reclamantul U.I., în nume propriu și ca moștenitor al defunctului frate U.Ș., a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a se constata nevalabilitatea titlului pârâtului asupra mai multor imobile terenuri și construcții înscrise în C.F. nr. 5 Pișcolt de sub B 19, pentru a se mai constata preluarea abuzivă a imobilelor și pentru a se dispune retrocedarea în natură a acestora prin obligarea pârâtului să predea imobilele în posesia și proprietatea reclamantului.
Motivând în fapt acțiunea, reclamantul a susținut că imobilele au constituit proprietatea sa, că în anul 1960 s-a notat în cartea funciară un pretins drept de proprietate al Statului Român cu titlu de expropriere, că exproprierea s-a făcut cu nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege, după care imobilele au fost folosite abuziv ca sediu C.A.P., locuință, depozite, atelier etc., iar în prezent sunt restituibile în natură.
în drept, reclamantul a invocat prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994,art. 480 și urm. C. civ.
Acțiunea astfel motivată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 394/D din 16 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.
Instanța a constatat că imobilele obiect al judecății au constituit proprietatea reclamantului și a fratelui său B.U.Ș., în prezent decedat, că în temeiul adresei nr. 10620/1961 a Sfatului Popular al raionului Harghita s-a dat încheierea de C.F. nr. 602 din 17 august 1961 prin care a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu de expropriere, că probatoriul existent nu a permis stabilirea scopului exproprierii și dacă acel scop a fost realizat, precum nici destinația actuală a imobilelor.
în raport cu cele astfel constatate tribunalul a hotărât că pricina nu poate fi cercetată prin prisma dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, care reglementează regimul juridic al imobilelor expropriate și nefolosite potrivit scopului exproprierii.
De asemenea, cauza nu poate fi judecată nici pe calea dreptului comun indicată de reclamant prin întemeierea acțiunii pe prevederile art. 480 și urm. C. civ., deoarece există dispoziții speciale, anume Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este cazul în speță, iar reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a pronunțat decizia civilă nr. 45/A din 27 martie 2007, prin care a admis apelul declarat de U.I. și a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a admis acțiunea, a constatat nelegalitatea titlului statului și a dispus restituirea imobilelor către reclamant cu rectificarea cărții funciare prin restabilirea situației de C.F. în favoarea foștilor proprietari.
Instanța de apel a calificat statuarea primei instanțe referitoare la incidența exclusivă a Legii nr. 10/2001 ca fiind o denegare de dreptate cu semnificația că, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, imobilele expropriate înainte de anul 1989 puteau fi recuperate fără respectarea vreunei formalități prealabile, în temeiul art. 480 C. civ., printr-o acțiune civilă imprescriptibilă reglementată de art. 36 din Legea nr. 33/1944, iar după apariția Legii nr. 10/2001 se impune parcurgerea procedurii administrative prealabile, înlăuntrul unui termen expres prevăzut, a cărui depășire atrage decăderea fostului proprietar din dreptul de a-și recupera imobilul.
Asemenea interpretare contravine spiritului Legii nr. 10/2001, al cărei scop este tocmai restituirea către foștii proprietari a tuturor imobilelor preluate abuziv de statul comunist.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, temeiul juridic invocat de reclamant, bunurile imobile expropriate ce nu au fost folosite în termen de un an de expropriator, se retrocedează foștilor proprietari, iar prin Decizia nr. VI/1999 dată în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că acest text se aplică și imobilelor expropriate anterior anului 1989.
Legea nr. 33/1994 este în vigoare și în prezent și, chiar dacă s-a adoptat Legea nr. 10/2001, în lipsa unui text expres stipulat nu se poate reține că imobilelor expropriate anterior anului 1989 li se aplică exclusiv regimul juridic instituit de Legea nr. 10/2001, cum greșit a reținut Tribunalul Satu Mare.
Urmare raționamentului fidel redat mai sus, curtea de apel a concluzionat "că în speță sunt incidente dispozițiile art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, imobilele din litigiu nu au fost folosite în scopul pentru care au fost preluate de stat, nu sunt ocupate de supraedificate ori lucrări publice și este astfel posibil să fie retrocedate foștilor proprietari".
Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, a declarat recurs prin mandatara Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare solicitând casarea deciziei instanței de apel și păstrarea sentinței primei instanțe.
Dezvoltând recursul, statul recurent a susținut că instanța de apel a încălcat principiul lex specialis derogant generalibus, eludând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și făcând inutilă existența acestei legi.
Prin cererea din 16 octombrie 2007, comuna Pișcolt a intervenit în proces prin primar în interesul recurentului.
Examinând recursul și cererea de intervenție înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate, deoarece, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condițiile prevăzute în art. 11 din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă pe calea dreptului comun reprezentat de Codul civil și Legea nr. 33/1994 pentru considerentele care succed.
Constituția României a reglementat principiul neretroactivității legii, prevăzând la art. 15 alin. (2) că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
în deplină concordanță cu această reglementare constituțională, Codul civil prevede, în art. 1, că "legea dispune numai pentru viitor" și că "ea n-are putere retroactivă", instituind astfel principiul neretroactivității legii civile.
Acest principiu de bază, consacrat și în jurisprudența C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", care va fi exercitată "după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că "Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.
Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală".
Cum această reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
în acest cadru legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în adevăr, prin textul de lege menționat se prevede că "dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".
Această dispoziție însă, ca și aceea a art. 481 C. civ., în care se prevede că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent. în această privință este de subliniat că art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că "imobile expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", specificând că "dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare".
Dispozițiile din celelalte alineate ale art. 11 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.
Ca urmare, câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o cale specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, se constată că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații".
în raport cu cele astfel arătate și cu prevederile art. 312 alin. (1)-(2), art. 314 și art. 55 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și cererea de intervenție, a casat decizia atacată și a păstrat sentința primei instanțe, a cărei motivare se pune în concordanță cu considerentele dezvoltate în prezenta hotărâre.
| ← ICCJ. Decizia nr. 59/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 558/2008. Civil → |
|---|
