ICCJ. Decizia nr. 623/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 7798/1997, reclamantul J.M.K.K. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., să-i plătească 4.949.224.190 lei vechi, reprezentând daune materiale pentru întârzierea în efectuarea plății contravalorii cantității de cafea valorificată la licitațiile din 11 octombrie 1994 și 17 octombrie 1994, nerestituirea contravalorii cantității de cafea compromisă, plata cu întârziere a sumelor re turnate cu titlu de TVA și accize, 10.104.750 lei vechi, reprezentând prejudiciu cauzat de împiedicarea realizării actului comercial pe o perioadă de 3 ani și 18.748.904.700 lei vechi daune morale.
Prin sentința civilă nr. 477 din 17 iunie 1998, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 639.787 dolari SUA, reprezentând daune interese compensatorii și echivalentul în lei a 767.744,40 dolari SUA, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada octombrie 1994- octombrie 1997. S-a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale.
S-a reținut că în mod culpabil pârâtul a returnat reclamantului suma de 639.787 dolari SUA reprezentând contravaloarea mărfii și că se impune obligarea acestuia la plata despăgubirilor în temeiul art. 992 C. civ. S-a mai reținut că, în perioada octombrie 1994-octombrie 1997, reclamantul a fost împiedicat să realizeze actul comercial astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 767.744,40 dolari SUA.
împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 214 din 23 noiembrie 1998, Curtea de Apel București, a admis apelul pârâtei Ministerul Finanțelor, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea reclamantului. Prin aceeași decizie, a fost respins apelul declarat de reclamant.
S-a reținut în esență ca reclamantul a fost achitat în baza dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. și, întrucât, dreptul de a solicita despăgubiri se limitează la cazul în care achitarea are ca temei art. 10 lit. a) și c) C. proc. pen., face inaplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen.
Prin decizia civilă nr. 4298 din 8 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia nr. 214/1998 a Curții de Apel București și sentința nr. 477/1998 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că tribunalul a încălcat principiul disponibilității judecând cauza în limitele altor temeiuri juridice decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel că se impune ca instanța de fond să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile în care poate fi angajată răspunderea statului pentru plata despăgubirilor față de o persoană care a suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesul penal.
După rejudecare, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 1228 din 16 noiembrie 2000, a respins acțiunea.
Tribunalul a reținut că, întrucât reclamantul nu se încadrează în cazurile de achitare prevăzute de art. 10 lit. a) și c) nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Pe fond, s-a reținut că acțiunea este neîntemeiată deoarece pârâta a fost obligată să restituie marfa sechestrată la prețul de circulație din momentul valorificării, iar reclamantul a recunoscut că a primit parte din suma datorată.
Prin decizia nr. 516 din 26 octombrie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul reclamantului, reținând în esență că, în mod corect a stabilit tribunalul că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. în condițiile în care în primul aliniat al acestui text de lege sunt prevăzute expres și limitativ doar două situații ce atrag răspunderea statului pentru pagubele suferite de o persoană.
S-a mai arătat că, deși prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a reținut că dispozițiile art. 504 alin. (1) sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează cazurile prin care statul răspunde patrimonial pentru prejudicii cauzate de erori judiciare, nu pot fi ignorate dispozițiile art. 504 care reglementează condițiile răspunderii, deoarece în caz contrar s-ar substitui organului legislativ.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2174 din 31 mai 2002, a admis recursul reclamantului, a casat decizia nr. 516 din 26 octombrie 2001 a Curții de Apel București și sentința nr. 1228 din 16 noiembrie 2000 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că instanțele nu au respectat dispozițiile Curții Supreme de Justiție de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului, fără a repune în discuție problema constituționalității care fusese lămurită și argumentată prin decizie. După casare, în mod eronat ambele instanțe au arătat că decizia Curții Constituționale nu poate opera, întrucât potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Constituție, ea își produce efectele doar pentru viitor, făcând confuzie între dispozițiile constituționale și principiile care reglementează aplicarea legii în timp.
Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 1112 din 20 noiembrie 2003, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Tribunalul a reținut că eventualele pretenții rezultate din modul de executare a sentinței penale ar fi putut fi valorificate de reclamant, fie pe calea contestației la executare, fie pe calea răspunderii civile delictuale, dar nu în temeiul art. 504 C. proc. pen.
în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că acțiunea a fost pornită în termen de 1 an de la data la care statul a încetat să-i asigure reclamantului repararea pagubelor săvârșite cu ocazia arestării și sechestrării mărfii.
împotriva acestei sentințe, au declarat apel ambele părți.
Prin decizia civilă nr. 969 din 25 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ambele apeluri.
Curtea de Apel București a reținut că actele de executare ale sentinței nr. 1485/1994 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 867/1994 a Tribunalului Constanța au întrerupt cursul prescripției până la data de 15 iulie 1997, când i-au fost restituite reclamantului sumele reprezentând accize și TVA.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că, prin sentința penală nr. 1455/1944 a Judecătoriei Constanța i-a fost recunoscută reclamantului încălcarea dreptului de proprietate și s-a dispus repararea pagubei conform art. 992-998 C. civ.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6170 din 23 iunie 2006, a admis recursurile declarate atât de reclamant, cât și de pârât și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, cu motivarea în esență că argumentarea deciziei, respectiv faptul că pretențiile reclamantului obligă instanța să analizeze cauza prin prisma a două temeiuri de drept (art. 504 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.), nu își găsește suport în dispozițiile sentinței penale și în petitul acțiunii.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 173 din 16 martie 2007, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamantului, a anulat sentința civilă nr. 1112 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului București, secția a III a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare la această instanță.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond s-a pronunțat pe capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, cu încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât la acest capăt de cerere reclamantul a renunțat.
S-a mai reținut că motivele de apel invocate de reclamant pe aspect procedural au fost clarificate de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 6170 din 23 iunie 2006 și, întrucât instanța de fond s-a pronunțat fără a cerceta fondul cauzei, potrivit art. 297 C. proc. civ., cauza a fost trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.
împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul.
în recursul său, reclamantul invocă dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
- instanța de apel nu a judecat cauza în raport de limitele impuse de înalta Curte de Casație și Justiție ce se referă la temeiul de drept al acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ., precum și cele care se referă la natura și durata termenului de valorificare a pretențiilor reclamantului în conformitate cu dispozițiile art. 505 C. proc. pen. și art. 3 din Decretul nr. 167/1958;
- instanța de apel a aplicat greșit art. 297 C. proc. civ., casând sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanța a cercetat fondul cauzei atunci când a respins acțiunea ca neîntemeiată.
în motivele de recurs, pârâtul susține că, în raport de data pronunțării hotărârii de achitare a reclamantului, prin sentința penală nr. 1485 din 15 iulie 1994 a Judecătoriei Constanța și ținând seama de termenul de 1 an prevăzut art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea reclamantului introdusă la data de 3 noiembrie 1997, este tardiv formulată întrucât depășește cu mult termenul de 1 an.
în ce privește recursul reclamantului, acesta va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
în mod corect a reținut instanța de apel că tribunalul, prin sentința nr. 1112 din 20 noiembrie 2003, s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind daunele morale, capăt de cerere asupra căruia reclamantul a renunțat.
Nu poate fi primită critica privind greșita aplicare a art. 297 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel era ținută să soluționeze pricina pe fond, neputând dispune casarea cu trimitere.
Actuala redactare a textului art. 297 C. proc. civ., urmare aprobării O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2005, impune respectarea principiului celor două grade de jurisdicție
Alin. (2) al art. 297 la care face referire recurentul-reclamant vizează doar acele situații în care prima instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei, dar instanța de apel a constatat că ea însăși este competentă să soluționeze în fond pricina.
Recursul declarat de pârât va fi respins ca tardiv pentru următoarele considerente:
Din mențiunea făcută de agentul procedural pe dovada de comunicare către pârât a deciziei recurate (fila 40 din dosarul de apel) și din mențiunea datei oficiului poștal de expediție, mențiune făcută pe plicul depus la dosarul de recurs (fila 14), instanța reține că decizia instanței de apel a fost comunicată pârâtului la 21 martie 2007, iar acesta a declarat recurs la data de 20 aprilie 2007.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
In prezenta cauză, dispozițiile legale nu prevăd nici o derogare sub acest aspect, astfel încât termenul de 15 zile pentru exercitarea recursului este aplicabil și recursului promovat în cauza de față.
Or, aplicând dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul", rezultă, calculând termenul de 15 zile începând cu data de 22 martie 2007, că ultima zi în care, în cauză, recursul putea fi declarat în termen era 7 aprilie 2007.
Formulând recurs la data de 20 martie 2007, pârâtul și-a exercitat acest drept cu nerespectarea unui termen legal imperativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 753/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 435/2008. Civil → |
|---|
