ICCJ. Decizia nr. 6494/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6494
Dosar nr. 30918/3/200.
Şedinţa publică din 31 octombrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 30918/3/2007, la data de 14 septembrie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul H.S.S., restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie în Elveţia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 1453 din 12 noiembrie 2007 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de reclamantă, reţinându-se că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în condiţiile existenţei acordului de readmisie încheiat cu Elveţia, nu se justifică în speţă.
Astfel, deşi prin măsura solicitată se urmăreşte un interes legitim, care vizează menţinerea unei bune colaborări între România şi statul de unde pârâtul a fost returnat, precum şi un interes general, privind stoparea migraţiei ilegale, acest interes nu trebuie să fie disproporţionat faţă de interesul particular al pârâtului, consacrat de principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
În acest sens, prima instanţă a reţinut şi relevanţa dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, dispunând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Instanţa de apel a constatat că organul judiciar este îndreptăţit şi are plenitudine de competenţă în analizarea tuturor circumstanţelor cauzei, în examinarea legislaţiei statului român şi a legislaţiei europene, a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat, urmând să stabilească dacă se impune sau nu restrângerea dreptului la liberă circulaţie a persoanei.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, nu se instituie dispoziţii mai favorabile decât cele stipulate prin art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Textul convenţional sus-menţionat prevede, în mod expres, că exercitarea acestor drepturi care compun libertatea de circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În cazul de faţă, nu s-a dovedit că restrângerea drepturilor la liberă circulaţie al pârâtului pe teritoriul Elveţiei ar reprezenta o măsură necesară pentru realizarea vreunuia dintre scopurile legitime, stipulate de Convenţie.
Din declaraţia olografă a pârâtului rezultă că acesta a locuit o perioadă scurtă pe teritoriul Elveţiei, nu a fost judecat pentru vreo faptă penală şi a fost returnat pentru lipsa permisului de muncă.
Simplul fapt al returnării pârâtului din Elveţia, pentru neîndeplinirea formalităţilor de intrare, circulaţie şi şedere, prevăzute pentru străini, nu este de natură să constituie, în sine, o conduită care să ameninţe ordinea publică, să ridice suspiciuni puternice pentru săvârşirea unor fapte penale, să aducă atingere securităţii naţionale, siguranţei şi ordinii publice, protecţiei sănătăţii sau a moralei şi să justifice o măsură de expulzare ori de detenţiune temporară, în acest scop.
Cu atât mai mult nu se poate justifica acţiunea ca un stat să restrângă pe acest motiv dreptul cetăţenilor săi de a se deplasa în alt stat.
După aderarea României la Uniunea Europeană, libertatea de circulaţie a cetăţenii Uniunii, garantată prin Tratatul Comunităţilor Europene, nu poate face obiectul altor limitări decât cele admise de dreptul comunitar.
Aplicarea măsurii limitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului ar duce la încălcarea raportului de proporţionalitate între interesul general al societăţii şi interesul particular al persoanei supuse acestei măsuri de limitare, justul echilibru fiind rupt.
Prin conduita sa, pârâtul nu a adus atingere interesului general al societăţii, şi anume respectarea şi apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, din perspectiva faptului că migraţia ilegală din România către statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern.
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 855/2006 şi nr. 685/2007 trebuie privite din perspectiva art. 20 alin. (2) din Constituţia României, a art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi în raport de Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004, care prin paragrafele 22 şi 23 reiterează dispoziţiile din Convenţie, precizând că libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi restrânsă doar din motive ce ţin de ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică şi că asemenea drepturi pot fi restrânse numai conform cu principiul proporţionalităţii.
Dreptul comunitar, fiind guvernat de principiul aplicării directe, imediate şi prioritare, în raport de legislaţia internă, Curtea a constatat că pârâtul nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică, iar acţiunea privind restrângerea exercitării dreptului lui la liberă circulaţie este neîntemeiată.
Împotriva cestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa supra legalităţii şi temeinicie actului de returnare săvârşit de autorităţile elveţiene, ci doar de a lua act de această măsură şi de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională.
Deşi instanţa de apel a reţinut că, după data de 1 ianuarie 2007, conform reglementărilor dreptului comunitar, toţi cetăţenii membri ai Uniunii Europene au dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul statelor membre, în speţa dedusă judecăţii, pârâtul a fost returnat din Elveţia, stat care nu este membru al Uniunii Europene. Astfel, motivarea instanţei referitoare la dreptul la liberă circulaţie în a cărui componenţă intră dreptul de a părăsi teritoriul României cu scopul de a circula pe teritoriul Uniunii Europene nu este conformă situaţiei pârâtului, care nu a călătorit într-un stat membru U.E.
În cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 38 lit. a) şi ale art. 39 alin. (l) din Legea nr. 248/2005, texte care nu condiţionează instituirea restricţiei decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea, precum şi a pericolului real pe care îl prezintă persoana respectivă, pentru valorile sociale pretins protejate.
În aceste condiţii, aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 constituie un caz strict reglementat de lege, de restrângere a unui drept, în sensul art. 25 din Constituţie şi art. 2 alin. (4) din Protocolului nr. 4 la Convenţie.
Libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, ea trebuie să se desfăşoare conform unor reguli, care sunt strict stabilite în cuprinsul Legii nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ prevăd limitativ obligaţiile pe care le au cetăţenii români pe perioada şederii lor în străinătate, printre care, cele mai importante se referă la respectarea legislaţiei României, la a nu desfăşura activităţi de natură să compromită imaginea acestei ţări, ori să contravină obligaţiilor asumate prin documentele internaţionale, precum şi la aceea de a respecta legislaţia statului în care se află.
Faptul că pârâtul nu a săvârşit acte prin care să fi periclitat securitatea naţională, siguranţa şi ordinea publică din Elveţia nu are relevanţă în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 248/2005.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac şi pe fond, admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a pârâtului, pentru cel mult 3 ani, în Elveţia.
Analizând Decizia civilă recurată şi criticile formulate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sunt reale susţinerile recurentei privind faptul că Elveţia nu este un stat membru al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că argumentele instanţei de apel, privind aplicarea principiilor dreptului comunitar în speţa de faţă vor fi înlăturate.
Cu toate acestea, aspectul invocat de recurentă, deşi întemeiat, nu este de natură să modifice soluţia Curţii de Apel, corectă din perspectiva dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Art. 2 alin. (2) din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări, în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legala, în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, Legea nr. 248/2005 fiind publicată în Monitorul Oficial şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. în speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Returnarea pârâtului din Elveţia, la 30 august 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu această ţară, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a părţii. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 95 din 6 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6482/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6410/2008. Civil → |
|---|
