ICCJ. Decizia nr. 6626/2008. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6626
Dosar nr. 115 /3/2008
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 129 de la 22 ianuarie 2008, a respins ca nefondată cererea formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului B.F.
În motivarea hotărârii se arată că instanţa în raport de normele juridice interne şi comunitare are de analizat compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, identificarea normei juridice aplicabile în ceea ce priveşte restrângerea dreptului la liberă circulaţie şi aplicarea normei juridice la situaţia de fapt.
Normele comunitare conţin doar trei situaţii prevăzute limitativ în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie: afectarea ordinii public, siguranţei publice sau sănătăţii publice. Legea internă prevede situaţia în care, cetăţeanul român a fost returnat în baza unui Acord de readmisie fără nicio altă distincţie. Arată instanţa că, în baza principiului supremaţiei dreptului comunitar va face aplicarea efectului direct al Directivei nr. 2004/38/CE privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, întrucât norma internă art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 prevede o categorie mai largă de situaţii în care să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 154 din 3 martie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva sentinţei arătate, pentru considerentele ce urmează:
După aderarea României la Uniunea europeană la 1 ianuarie 2007, pârâtul B.F. se bucură de statutul de cetăţean al Uniunii în baza art. 17 din Tratat şi, de la acea dată, beneficiază de drepturile conferite de acest statut, inclusiv împotriva statului membru de origine, respectiv România.
Legea română aplicabilă în speţă, nr. 248/2005, la art. 3 stabileşte că limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la liberă circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în lege şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.
Regulile naţionale menţionate trebuie apreciate în lumina art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Faţă de dispoziţiile din dreptul comunitar, Curtea a constatat că limitarea care poate fi impusă asupra pârâtului de a părăsi statul al cărui naţional este pentru a intra pe teritoriul altui stat membru, constituie un obstacol în ceea ce priveşte dreptul de a se deplasa liber, prevăzut de art. 18 din Tratat. Dreptul de a se deplasa liber în cadrul teritoriilor statelor membre, garantat de art. 18 din Tratat, ar fi lipsit de conţinut dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare temeinică, să interzică propriilor naţionali să părăsească teritoriul său pentru a intra pe teritoriul altui stat membru.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează:
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.
Astfel, nu se poate susţine că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui Acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, încalcă prevederile din Constituţie sau alte instrumente juridice internaţionale, referitoare la dreptul la libera circulaţie.
Legislaţia comunitară prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul Uniunii, respectând scopul de a-şi căuta un loc de muncă şi de a munci, cu respectarea art. 5, art. 7 şi art. 8 din Directiva 2004/38/CE.
Obligaţia respectării directivei revine statului membru gazdă, prin legislaţia internă, şi resortisantului când acesta se află într-una din situaţiile arătate. Astfel, motivarea instanţei că statul român ar trebuie să respecte directiva nu sunt incidente prezentei cauze, aceasta fiind transpusă în legislaţia românească prin Legea nr. 102/2005.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Reclamantul a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în Italia, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunal în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Într-adevăr, astfel cum se susţine, libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 290 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă parţial Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Întrucât reclamantul nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute de Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce precede, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 154 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6823/2008. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6498/2008. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
