ICCJ. Decizia nr. 7084/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7084
Dosar nr. 3646/1/200.
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2000 la Tribunalul Bucureşti, S.A. a acţionat în judecata SC T. SA spre a fi obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie bunurile imobile din Bucureşti, preluate de stat fără titlu, avându-se în vedere că titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat decât acela al societăţii pârâte în privinţa terenului şi construcţiilor aflate pe acesta. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiunile art. 480 şi art. 492 şi urm. C. civ., art. 41 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La termenul din 22 noiembrie 2000, societatea pârâtă a formulat o cerere de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat, a Ministerului Transporturilor şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru a fi obligate să răspundă pentru evicţiune.
La termenul din 17 noiembrie 2000 pârâta şi-a precizat cererea de chemare în garanţie, solicitând introducerea în cauză a A.P.A.P.S., în calitate de autoritate care a preluat drepturile şi obligaţiile FPS în temeiul OUG nr. 296 din 30 decembrie 2000, iar la termenul din 21 februarie 2001 societatea pârâtă a solicitat înlocuirea Ministerului Finanţelor cu Ministerul Finanţelor Publice iar a Ministerului Transporturilor cu Ministerul Lucrărilor Publice, Amenajării Teritoriale, Transporturilor şi Locuinţei.
La termenul din 17 noiembrie 2000 a făcut cerere de intervenţie în interes propriu A.S.P.P.T., justificându-şi interesul prin aceea că a cumpărat de la FPS în baza Legii nr. 58/1991 un număr de acţiuni reprezentând valoarea capitalului social subscris la SC T. SA, restul fiind privatizat conform Legii nr. 55/1995 iar pretenţiunile reclamantului reprezintă pentru intervenientă o tulburare a dreptului său de proprietate.
Prin încheierea din 17 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti a admis în principiu cererea de intervenţie, iar prin încheierea din 29 mai 2002 instanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a dispus scoaterea din cauză a chematei în garanţie A.P.A.P.S. pentru lipsă de legitimare procesuală pasivă.
S-a reţinut că faţă de distincţia ce trebuie făcută între patrimoniul unei societăţi comerciale şi capitalul social, A.P.A.P.S.-ul nu este titular al dreptului din raportul juridic dedus judecăţii şi că numai Ministerul Finanţelor Publice este titular în nume propriu al garanţiei de despăgubire.
Prin sentinţa nr. 595 din 19 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a inadmisibilităţii acţiunii precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A.S.P.P.T. Tribunalul a admis în parte prin sentinţa pronunţată, acţiunea formulată de S.A., decedat în cursul procesului, în ale cărui drepturi s-au substituit în cauză succesorii săi în drepturi, A.S., S.G. şi S.Ş.A.I., împotriva pârâtei SC T. SA care a fost obligată să lase reclamantelor în deplină proprietate imobilul în litigiu format din terenul în suprafaţă de 3579,25 mp şi construcţii mai puţin 50 mp din etajul, aflat deasupra atelierelor mecanice deţinute de tipografia Filaret, conform schiţei anexe la raportul de expertiză ing. T.V. Totodată instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Lucrărilor Publice, Amenajării Teritoriale, Transporturilor şi Locuinţelor, admiţându-se însă aceeaşi cerere îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, pârâta fiind obligată să suporte cheltuielile de judecată în sumă de 5.890.000 lei vechi.
S-a reţinut pe baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 1705 din 5 mai 1943 la Tribunalul Ilfov şi transcris sub nr. 4564/1943 inclusiv pe baza proceselor verbale din 31 octombrie 1944 emise de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti, că reclamanţii şi-au probat legitimarea procesuală activă. S-a apreciat că acţiunea în revendicare fiind introdusă la instanţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă.
S-a mai stabilit că cererea de intervenţie a A.S.P.P.T. este nejustificată în raport cu obiectul pricinii şi faţă de faptul că intervenienta deţine un număr de acţiuni normative, reprezentând un anumit procent din capitalul social al pârâtei. Şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Lucrărilor Publice, Amenajării Teritoriale, Transporturilor şi Locuinţelor a fost respinsă, deoarece nu s-a realizat un transfer al dreptului de proprietate al chematului în garanţie către pârâtă prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, dreptul de proprietate al SC T. SA fiind constituit în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
Comparând titlul de proprietate al reclamanţilor cu acela al societăţii pârâte, tribunalul a conferit preferabilitate titlului de proprietate al reclamanţilor, acesta fiind mai vechi transcris şi provenind de la proprietarul imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 708 A din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi SC T. SA şi a schimbat în parte sentinţa nr. 595/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. şi a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice cu consecinţa admiterii cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., păstrându-se neschimbate celelalte dispoziţiuni ale sentinţei.
S-a reţinut că acţiunea în revendicare fiind formulată anterior Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi că actele de înstrăinare ale imobilului, preluat de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, art. 27 din Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabil în speţă.
În ceea ce priveşte apelul chematei în garanţie, A.V.A.S. s-a reţinut a fi întemeiat, motivat de faptul că potrivit art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1994 coroborat cu art. 3 lit. j) şi art. 324 din OG nr. 88/1997. A.V.A.S.-ul are calitate procesuală pasivă potrivit legii speciale.
Prin Decizia nr. 6316 din 27 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile pârâtei şi ale chematei în garanţie dispunându-se casarea cu trimitere a hotărârii pronunţate în apel pentru rejudecarea apelurilor SC T. şi Ministerului Finanţelor Publice. Prin aceeaşi decizie a fost respins ca inadmisibil recursul intervenientei A.S.P.P.T. şi ca nefondat recursul intervenientului în apel în favoarea SC T., P.P.
Instanţa de recurs a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu şi că în cauză nu îşi găsesc aplicare dispoziţiunile art. 27 pct. 1 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data pronunţării apelului.
S-a observat însă, că instanţa de apel nu a analizat pe fond apărările intimatei pârâte privitoare la edificarea celor 8 construcţii aflate pe terenul revendicat, valorificabile în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi care ar putea produce consecinţa excluderii de la restituire, dacă s-ar dovedi întemeiată. În acest sens s-a apreciat că lămurirea acestui aspect s-ar putea realiza pe calea unei expertize care să stabilească dacă cele 8 construcţii au aparţinut autorilor reclamanţilor, lămurind situaţia lor juridică în funcţie de care urmează a se determina suprafaţa de teren care poate fi restituită în natură.
Întrucât soarta cererii de chemare în garanţie este în legătură cu soarta acţiunii principale, s-a apreciat că se impune rejudecarea tutur0or aspectelor deduse judecăţii prin cele două cereri.
Recursul intervenientei A.S.P.P.T. a fost respins ca inadmisibil, fiind declarat omisso medio, iar acela al intervenientului P.P. a fost respins ca nefondat.
Instanţa de trimitere a respins ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată la 28 martie 2007 de A.S.P.P.T., motivat de faptul că aceasta tindea pe această cale la valorificarea unui drept propriu.
Rejudecând apelurile declarate în raport de actele existente în dosar şi de probele noi administrate, inclusiv cu expertiză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 10 A din 14 februarie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de SC T. SA în contradictoriu cu A.S., S.G., S.Ş.A.I., Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, A.V.A.S. şi intimaţii intervenienţi P.P. şi A.S.P.P.T.
Prin aceeaşi decizie Curtea a admis apelul declarat de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, schimbând sentinţa apelată în sensul declarării ca nulă a cererii de chemare în garanţie.
Prin Decizia pronunţată în fond după casare, în temeiul art. 315 C. proc. civ. problemele de drept dezlegate şi probele necesare soluţionării cauzei s-au impus instanţei de trimitere, după cum au rămas câştigate cauzei considerentele deciziei de casare privind preluarea fără titlu a imobilului, inaplicabilitatea art. 27 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, în varianta anterioară modificării, precum şi problema dovedirii dreptului de proprietate.
În temeiul raportului de expertiză întocmit prin vizualizarea la faţa locului a clădirilor şi terenului în cauză şi prin analiza comparativă a planului de situaţie anexă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al societăţii T., a planului topografic din 1953, s-a concluzionat că societatea pârâtă a ridicat după momentul preluării imobilului de către stat şi intrării sale în posesia acestuia, un coş de fum de 1 mp, un tronson de atelier în suprafaţă de 203 m. şi o adăugire, constând dintr-un etaj în suprafaţă de 98 mp la corpul vechi de clădire din tronsonul de ateliere mecanice, pentru niciuna din acestea apelanta nefiind în posesia autorizaţiei.
Situaţia construcţiilor noi a fost tranşată de instanţă prin aplicarea regulilor de drept comun cuprinse în art. 480, art. 482, art. 483 şi art. 494 C. civ., reclamanţii urmând a beneficia de restituirea imobilelor ce le-au aparţinut autorilor lor, fără a se putea reţine că executarea unor construcţii fără autorizaţie pe terenul lor, ulterior trecerii acestora în proprietatea statului ar duce la pierderea dreptului de proprietate a terenului şi a edificatelor de pe acesta.
De asemenea curtea a statuat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil aceluia al societăţii pârâte, deoarece provine de la dobânditorul originar al bunului revendicat, continuitatea dreptului său fiind întreruptă prin actul brutal şi abuziv de preluare săvârşit de către stat, în timp ce titlul societăţii T. provine chiar de la statul uzucapator care nu poate decât în mod vădit aparent şi inconsistent să-l transfere acesteia.
Reclamanţilor li se cuvin şi adăugirile pe verticală efectuate pe terenul lor în temeiul art. 489 C. civ., iar existenţa lor nu poate crea un impediment la restituirea terenului, deoarece executarea lor s-a făcut fără autorizaţiile necesare de construcţie. Evident că şi societatea pârâtă are deschisă calea unei acţiuni în despăgubire împotriva reclamantelor pentru restituirea contravalorii construcţiilor.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că aceasta este lipsită de obiect, deoarece a fost formulată spre a fi obligaţi, cei atraşi în proces, să o apere de evicţiune împotriva pretenţiunilor reclamantelor, fără să arate însă în concret modalitatea în care doreşte să fie apărată, şi pretenţiunile pe care titulara cererii le are faţă de cei chemaţi în garanţie.
Solicitarea generală a societăţii pârâte ca chemaţii în garanţie să fie obligaţi să răspundă pentru evicţiune nu poate constitui obiectul unei cereri, în lipsa unei pretenţiuni concrete, referitoare la răspunderea acestora.
Ca urmare, instanţa de apel a aplicat în cauză prevederile art. 133 alin. (1) referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată.
Împotriva deciziei nr. 100/A din 14 februarie 2008 a declarat recurs SC T. SA, criticile vizând următoarele aspecte de nelegalitate.
- Instanţa soluţionând excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, nu a pus niciodată în discuţia părţilor această excepţie, săvârşind astfel nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Dacă instanţa ar fi pus în discuţie această excepţie societatea şi-ar fi precizat cererea, învederând că obiectul acesteia este determinabil, pe calea unei expertize imobiliare. Mai mult, sancţiunea nu era anularea cererii de chemare în garanţie, ci răspunderea acesteia, iar neindicarea valorii pretenţiunilor nu echivalează cu lipsa obiectului.
- Instanţa de apel a săvârşit şi nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece Decizia este contradictorie; pe de o parte menţine soluţia de neretrocedare a imobilului iar pe de altă parte motivează amplu retrocedarea acestuia.
- Instanţa deşi stabileşte că legea aplicabilă este aceea de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, face totuşi aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare după sesizarea instanţei.
- Instanţa de apel a săvârşit şi nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9, deoarece nu a respectat dezlegările de drept tranşate de instanţa de recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ. Astfel instanţa de apel nu putea retroceda reclamanţilor imobilele nou construite de vreme ce instanţa de casare a statuat obligatoriu – irevocabil, nerestituirea acestora.
Instanţa de apel era datoare să soluţioneze litigiul făcând aplicarea tuturor textelor legale referitoare la imobilele preluate „fără titlu", în temeiul cărora actele de înstrăinare îşi produc efectele dacă au fost încheiate cu bună credinţă, imobilele fiind exceptate de la restituirea în natură.
- Instanţa de apel a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în sensul că a aplicat o altă lege decât cea specială, reparatorie, adică a aplicat art. 480 C. civ. în loc să aplice Legea nr. 10/2001. Mai mult, chiar instanţa de recurs a arătat că art. 10 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil, astfel că în apel nu se puteau aplica pe alocuri art. 480 C. civ. şi în alte privinţe Legea nr. 10/2001.
Prin evingerea actualului proprietar, respectiv a SC T. şi admiterea acţiunii în revendicare, instanţa de apel a încălcat prevederile CEDO referitoare la principiul proporţionalităţii, deoarece tinde să prejudicieze pe actualul proprietar, dobânditor de bună credinţă a imobilului în favoarea fostului proprietar. Ca urmare, vechii proprietari trebuie despăgubiţi în temeiul Legii nr. 10/2001 prin echivalent, iar buna credinţă a actualului proprietar îi conferă acestuia dreptul la bunul în natură.
- Instanţa de apel a încălcat şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a dat preferinţă titlurilor consolidate ex lege, considerând preferabil un alt titlu decât cel pe care legea îl impunea judecătorului să îl prefere.
În speţă, contractele de privatizare au fost încheiate cu respectarea legislaţiei aplicabile la momentul încheierii, iar intimaţii reclamanţi nu au indicat nici un motiv de nulitate a contractelor sau vreun motiv referitor la reaua credinţă a societăţii, astfel că titlul acesteia este preferabil.
- Instanţa de apel a încălcat şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a stabilit adevărul aşa cum acesta reiese din probele dosarului.
Astfel, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nici construcţiile neautorizate nu pot fi retrocedate, ci rămân actualului proprietar, în timp ce terenurile pe care s-au edificat construcţiile neautorizate anterior datei de 1 ianuarie 1990, aşa cum este în speţă situaţia, nu sunt supuse restituirii.
Instanţa de apel dispune în cauză retrocedarea imobilului în natură pentru simplul motiv că parte din construcţii sunt neautorizate, omiţând să verifice data edificării lor precum şi identitatea dintre imobilele revendicate şi cele existente, între care există diferenţe majore.
Recursul este nefondat.
Din perspectiva primului motiv de recurs legat de nulitatea cererii de chemare în garanţie fără a fi fost pusă în discuţia părţilor această excepţie, critica este nefondată.
După cum lesne se poate constata din dispozitivul deciziei recurate, cererea de chemare în garanţie a fost declarată nulă ca urmare a admiterii apelului Ministerului Economiei şi Finanţelor şi nu în urma unei excepţii, pretins nepusă în discuţia părţilor, aşa cum greşit pretinde SC T. SA.
Ca urmare, societatea recurentă nu se poate plânge că a fost luată prin surprindere în privinţa constatării nulităţii cererii de chemare în garanţie, câtă vreme a trebuit să răspundă, în calitate de intimată în apelul Ministerului Economiei şi Finanţelor, criticilor formulate de acesta.
Cât priveşte susţinerea legată de determinarea obiectului cererii de chemare în garanţie, mai precis indicarea acestuia şi nu valoarea obiectului, în faza apelului aceasta nu are un suport legal, întrucât echivalează cu o modificare de acţiune în sensul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. care nu poate fi făcută decât în faza procesuală a fondului şi nicidecum în apel.
Contrarietatea între dispozitivul sentinţei pronunţată la fond şi considerentele deciziei pronunţată în apel nu există şi nu pune în discuţie imposibilitatea de executare a recurentei SC T. SA.
Instanţa de fond a refuzat restituirea către reclamanţi a unei părţi din etajul aflat deasupra atelierelor mecanice pe considerentul că această parte a construcţiei nu face obiectul revendicării fiind deţinută de Tipografia Filaret, care nu este parte în proces. Pentru acest motiv cererea privitoare la această parte a construcţiei a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, referirile instanţei de apel privitoare la adăugirile pe verticală la construcţii, vizează pe acelea aflate pe terenul de 3579,25 mp deţinute de recurenta T. şi nu construcţiile deţinute de Tipografia Filaret care nu a fost parte în proces.
Şi cel de al treilea motiv de recurs prin care se susţine că Decizia este contradictorie, întrucât instanţa aplică dreptul comun, întrucât acţiunea a fost formulată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 iar pe de altă parte face aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, încălcând principiul constituţional al neretroactivităţii, este nefondat.
Instanţa de apel se înscrie cadrului procesual al acţiunii cu care instanţa a fost sesizată, art. 480-483 C. civ., şi în care s-au derulat toate fazele şi ciclurile procesuale ale cauzei.
Constantă în a decide că acţiunea se judecă după regulile dreptului comun art. 480-483 C. civ. şi art. 484 C. civ., instanţa de apel atribuie reclamanţilor, în calitatea lor de proprietari ai terenului, construcţiile edificate şi aflate pe teren.
De fapt, aplicarea dreptului comun se justifică nu numai în raport de data promovării acţiunii, 6 septembrie 2000, deci anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 dar şi din punct de vedere legal, art. 47 din Legea nr. 10/2001 (anterior modificării legii), deoarece incidenţa acestei legi la cauzele aflate în curs de judecată este condiţionată de opţiunea persoanei îndreptăţite de a renunţa la judecarea cauzei sau de a solicita suspendarea acesteia, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
Aplicarea dreptului comun a fost justificată nu numai de principiul neretroactivităţii dar şi de principiile ce se degajă din deciziile L II şi L III din 4.607 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii, utilizate de instanţa de apel, în subsidiar, ca argumente în sprijinul soluţiei de atribuire a construcţiilor noi sau a adăugirilor la construcţii, către proprietarii terenului.
În consecinţă, referirea subsidiară în motivare, la Legea nr. 10/2001, chiar dacă neavenită, nu a fost de natură să schimbe cadrul procesual al cauzei şi să confere motivării deciziei, în esenţă, caracter contradictoriu, de natură să genereze nulitatea acesteia.
Se reproşează instanţei de apel încălcarea dispoziţiunilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu ar fi respectat dezlegările de drept date de instanţa de recurs.
Singurele dezlegări de drept din apel au fost acelea legate de lipsa titlului valabil al statului de preluare a imobilului şi inaplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data soluţionării apelului faţă de apărările SC T., cum că a fost privatizată şi nu este ţinută de restituirea în natură a imobilului, fiind dobânditoare de bună credinţă.
Când a decis rejudecarea apelului, instanţa de recurs a avut în vedere motivul invocat de SC T. SA potrivit căruia pe terenul revendicat ar fi edificate 8 construcţii cu destinaţie industrială.
Cu expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că societatea pârâtă a construit doar un coş de fum pe o suprafaţă de un metru teren, un tronson de atelier de 203 mp şi o adăugire constând într-un etaj în suprafaţă de 98 mp la corpul vechi de clădire, din tronsonul atelierelor mecanice, pentru niciuna din acestea neprezentându-se autorizaţie de construcţie. Restul celorlalte construcţii edificate pe suprafaţa de 204 mp nu aparţin apelantei pârâte, SC T. SA.
Plecând de la aceste constatări, instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul restituirii integrale a terenului şi a construcţiilor reclamanţilor, adevăraţii proprietari ai acestora, potrivit principiilor dreptului comun, incident faţă de temeiul juridic al acţiunii unit cu promovarea acesteia anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Din perspectiva dreptului comun, pentru construcţiile noi, neautorizate, instanţa de apel a aplicat regimul juridic al dreptului de proprietate constituit prin accesiune.
Se reproşează instanţei de apel că aceasta a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în sensul că a aplicat dispoziţiunile dreptului comun, art. 480 C. civ. în loc de a aplica Legea nr. 10/2001, refuzând restituirea în natură a imobilului.
Teza este esenţial greşită, în contradicţie cu limitele casării şi cu principiul neretroactivităţii legii civile. La data promovării acţiunii reclamanţilor, 6 septembrie 2000, legea specială, nr. 10/2001 de reparaţie nu opera, iar la intrarea acesteia în vigoare, art. 47 a confirmat continuitatea acţiunilor în revendicare, începute înainte de data apariţiei ei, în acelaşi regim, în lipsa opţiunii de suspendare sau renunţare la acţiune, în favoarea procedurii instituită de legea specială.
Întrucât în speţă reclamantele nu au optat pentru procedura Legii nr. 10/2001 instanţa a rămas investită cu acţiunea în revendicare, potrivit dreptului comun.
Recurenta susţine în cel de al treilea motiv de recurs, pentru a contracara restituirea în natură a imobilului, că privatizarea a fost perfect valabilă, ea fiind dobânditoare de bună credinţă, privatizarea reprezentând titlul de proprietate al acesteia.
Atribuirea în patrimoniul SC T. SA a imobilului în temeiul Legii nr. 15/1990 nu are efecte constitutive de drepturi reale, de vreme ce statul de la care a dobândit imobilul l-a preluat fără titlu de la autorul reclamantelor, aspect tranşat irevocabil în cauză.
Ca urmare, aportarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea niciun drept, la capitalul social al SC T. SA nu a putut produce efecte şi nu a creat pentru societate un drept de proprietate în privinţa acestuia.
Privatizarea nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor, ci atestă doar transferul unor acţiuni, care simbolizează valoarea imobilelor aportate de către stat fără ca buna credinţă de care societatea recurentă se prevalează să aibă vreo semnificaţie în dobândirea proprietăţii asupra imobilelor.
De altfel, din examinarea deciziei nr. 6316 din 25 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat irevocabil asupra tuturor aspectelor reiterate de SC T. în motivarea recursului său, rejudecarea apelului vizând un singur aspect, acela al determinării întinderii dreptului reclamantelor la restituirea în natură a imobilului, fără a mai pune în discuţie revendicarea însăşi.
Pentru considerentele mai sus expuse, se constată că niciuna din criticile formulate de SC T. SA nu sunt întemeiate, considerent pentru care recursul acesteia va fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T. SA împotriva deciziei nr. 100 A din 14 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7069/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6913/2008. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
