ICCJ. Decizia nr. 7890/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7890
Dosar nr. 7399/59/200.
Şedinţa publică din 10 decembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea nr. 284 din 10 iulie 2001, reclamanţii A.O., O.A., A.A., A.Z. şi A.L. au solicitat restituirea în natură a imobilul situat în loc. Timişoara, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 5 din 16 iunie 2004, C.N.L.R. SA Bucureşti a respins notificarea, motivat de faptul că reclamanţii nu au depus în termenul legal înscrisurile care să le probeze calitatea de proprietari cu privire la imobilul în litigiu şi nici pe cele care să le ateste calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului la momentul deposedării şi preluării de către stat.
Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie 2004, reclamanţii A.O., A.A., A.Z. şi A.L. au cerut anularea dispoziţiei şi obligarea pârâtei să se pronunţe asupra cererii de restituire a imobilului, cu menţiunea că au depus înscrisurile doveditoare de care înţeleg să se folosească în justificarea pretenţiilor lor.
Prin sentinţa civilă nr. 1489/PI din 29 noiembrie 2004, Tribunalul Timiş şi-a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii emitente a deciziei contestate, apreciind că acestei instanţe îi revine competenta de soluţionare a cauzei, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1064 din 21 aprilie 2005, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, reţinând că imobilul în litigiu este deţinut de C.N.L.R. SA, sucursala Timişoara, şi se află situat pe raza acestei localităţi, caz în care competenţa de a soluţiona cererea revine acestui tribunal.
Decizia menţionată a rămas irevocabilă prin nerecurare.
Prin sentinţa civilă nr. 2435/PI din 22 septembrie 2006, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de O.A., A.A.M., A.Z.A. şi A.L., a anulat dispoziţia nr. 15 din 16 aprilie 2004 şi a obligat emitentul deciziei să soluţioneze, în condiţiile art. 21 şi art. 27 ale Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 157/2001 formulată de reclamanţi, stabilind că au vocaţie la măsuri reparatorii, în sensul art. 4 alin. (3) din lege, în limita cotei care a aparţinut autorului lor, M.G.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că autorul reclamanţilor, M.G., şi soţia acestuia au deţinut în proprietate imobilul în litigiu, care se identifică tabular în C.F. 8564 şi C.F. individuală nr. 122323 Timişoara, şi care a fost preluat de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, situaţie în care aceştia sunt îndreptăţiţi să primească măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în limita cotei deţinută de autorul lor.
Pentru a hotărî astfel instanţa a apreciat că termenul instituit prin lege pentru depunerea actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi pe cele ale calităţii de moştenitor este un termen de recomandare şi nu unul de decădere, situaţie în care depăşirea sa nu atrage respingerea notificării.
Prin Decizia civilă nr. 125/A din 5 martie 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a obligat societatea pârâtă să emită o nouă dispoziţie, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru întregul imobil.
Prin aceiaşi decizie a fost respins apelul declarat de pârâta C.N.L.R. SA Bucureşti.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că, în raport de actele de stare civilă depuse la dosar şi de menţiunile din cărţile funciare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii pentru întregul imobil şi nu doar pentru cota parte care a aparţinut lui M.G., cum eronat a stabilit prima instanţă.
Curtea de apel a constatat că în cauză nu este dată excepţia tardivităţii depunerii actelor doveditoare, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă, precum şi faptul că toţi reclamanţii, inclusiv A.L., şi-au dovedit calitatea de moştenitori după proprietarii tabulari ai imobilului prin actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.L.R. SA Bucureşti, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta susţine că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă calitatea reclamanţilor de succesori în drepturi ai proprietarilor tabulari ai imobilului, M.G. şi D.L., în cauză nefiind depuse certificate de moştenitor sau de calitate ori testamente şi nici copii certificate de pe actele de identitate, dovezi privind calitatea de unic succesor a lui M.E. şi, respectiv, dovezi că M.R. nu a avut succesori, cu menţiunea că există neconcordanţe între notificare şi cererea de chemare în judecată sub aspectul numărului de persoane care au declanşat procedura.
Recurenta reiterează apărarea potrivit căreia, în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu mai erau în drept să depună la dosarul cauzei, în fond sau apel, înscrisuri în dovedirea pretenţiilor lor, altele decât cele depuse în cadrul procedurii administrative.
Recurenta susţine instanţele de fond erau investite cu analizarea legalităţii dispoziţiei contestate în raport de înscrisurile care au stat la baza soluţiei pronunţate de entitatea deţinătoare, apreciind că termenul prevăzut de dispoziţia legală menţionată pentru depunerea actelor doveditoare este unul de decădere şi nu unul de recomandare, cum greşit au reţinut instanţele de fond.
În argumentarea criticii, recurenta subliniază faptul că notificarea formulată de reclamanţi a fost soluţionată anterior modificării dispoziţiei legale menţionate (devenit art. 23) care, în forma actuală, permite depunerea de acte doveditoare până la data soluţionării notificării.
În recurs a fost depus certificatul de calitate de moştenitor nr. 101 din 8 decembrie 2008 emis de BNP C.M.T., prin care se atestă că după defuncţii M.E., M.A.E. şi M.G., toţi decedaţi la data de 9 mai 1945 (moarte constatată judecătoreşte prin sentinţa civilă nr. 285 din 2 aprilie 1949 a Judecătoriei Populară Urbană Timişoara) are calitatea de unic moştenitor A.O., fiind străini de succesiune prin neacceptare, D.W., M.R. şi A.E.M.M.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 3 alin. lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora de către stat sau, după caz, moştenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Potrivit alin. (3) şi alin. (4) ale art. 4 din lege, succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III al legii profitând ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea.
Totodată, potrivit art. 88 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moştenitor, până la anularea sa prin hotărâre
judecătorească, face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei ce se cuvine fiecărui moştenitor în parte.
În speţa supusă analizei, imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a lui M.G., (fiul lui M.M. şi D.H., fila 37 fd.) şi al soţiei sale, M.(D.)L.(sau E.), care au avut un fiu, M.E., persoane care au fost deportate în timpul celui de-al doilea război mondial şi exterminate, fapt care a fost de natură să facă dificilă procurarea actelor de stare civilă ale acestora.
Date fiind împrejurările în care au decedat, moartea persoanelor mai sus arătate a fost constată judecătoreşte prin sentinţa civilă nr. 285 din 2 aprilie 1949 a Judecătoria Populară Urbană Timişoara, hotărâre prin care s-a stabilit ca dată a decesului ziua de 9 mai 1945.
Prin certificatul de calitate de moştenitor nr. 101 din 8 decembrie 2008 eliberat de B.N.P. C.M., pentru care nu s-a făcut dovada anulării, s-a stabilit că după defuncţii E.M., M.A.E. şi M.G., unicul moştenitor este A.O., nepotul după sora M.M. (căsătorită A., decedată la data de 28 august 1978 - fila 31 fd.) a defunctului M.G.
A.O., care a decedat la data de 26 octombrie 1998 (fila 21 fd.) a fost căsătorit cu S.O., devenită prin căsătorie, A.O., conform înscrisurilor eliberate de autorităţile maghiare (fila 25 ap.) care a decedat la data de 4 decembrie 2007 (fila 35 recurs).
Din căsătoria soţilor A. au rezultat trei copii cu numele de naştere A.A.S. (după căsătorie, H.I.F.), A.A.M. (după căsătorie, J.K.) şi A.L.J. (fila 36 ap.), care au şi calitatea de moştenitori ai defuncţilor părinţi, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 49/6 iunie 2008 al BNP C.M. (fila 40 recurs) şi care sunt reclamanţii-intimaţi din prezenta cauză.
În acest context al analizei, este de menţionat că stabilirea calităţii de moştenitor se face potrivit legii române însă numele şi prenumele persoanelor care au această calitate se reţin a fi cele înscrise în actele de stare civilă ale acestora şi care sunt supuse legii statului care le eliberează. Aceste acte au fost traduse de traducători autorizaţi ai Ministerului de Justiţie iar eventualele erori strecurate cu ocazia tehnoredactării diverselor acte procedurale nu produc efecte juridice sub aspectul calităţii procesuale, cum greşit invocă recurenta, ci dau dreptul la îndreptarea lor.
Referitor la neconcordanţa existentă între notificare şi cererea de chemare în judecată sub aspectul numărului persoanelor care au declanşat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, este de observat că, iniţial, în mod eronat în actele întocmite în acest scop a fost menţionat şi A.O., care era decedat din data 26 octombrie 1998, pentru ca, mai apoi, să se creeze o confuzie între A.O. şi soţia sa A.O., confuzie clarificată ulterior, în cursul judecăţii.
Aşa fiind, dată fiind situaţia deosebită a autorilor reclamanţilor şi dificultatea procurării actelor de stare civilă, în mod just instanţele de fond au dispus verificări şi, funcţie de înscrisurile doveditoare administrate, au concluzionat că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu şi, pe cale de consecinţă, pe aceea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Referitor la critica privind tardivitatea depunerii de către reclamanţi a actelor care să le ateste calităţile menţionate, Înalta Curte constată că deşi este întemeiată, reclamanţii depunând cu întârziere actele necesare clarificării calităţii lor, nu poate fi primită în sensul solicitat de recurentă, anume ca fiind de natură să conducă la respingerea cererii dedusă judecăţii.
Astfel, este real că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială a legii) actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
În interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 22 din lege, prezentarea dovezilor menţionate se putea face numai în faza procedurii administrative nu şi în faza procedurii jurisdicţionale. Această interpretare este greşită întrucât pentru nerespectarea de către persoana îndreptăţită a obligaţiei de a depune actele doveditoare în termenul legal legiuitorul nu a instituit sancţiunea decăderii, cu consecinţa respingerii notificării şi a imposibilităţii prezentării unor astfel de dovezi în faţa instanţelor judecătoreşti.
În situaţia depunerii cu întârziere a dovezilor, cum este cazul şi în speţa supusă analizei, notificatorii îşi asumă riscul respingerii ca nedovedite a pretenţiilor lor sau, după caz, riscul soluţionării cu întârziere (întârziere care le este imputabilă) a pretenţiilor formulate, anume în faza cercetării judecătoreşti.
În acest context al analizei, se impune a se observa că în scopul evitării interpretări restrictive a dispoziţiei art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială), interpretare realizată şi invocată şi de către pârâtă, legiuitorul a adus amendamente acestei dispoziţii, mai întâi prelungind termenul de depunere a actelor pentru ca, mai apoi, să dispună, mod expres, că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate (...) şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Totodată, este de menţionat şi că, odată declanşată procedura judiciară, judecătorul este în drept să verifice toate aspectele de fapt şi de drept ale pricinii şi să încuviinţeze ori, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., să ordone probatoriile pe care le găseşte necesare pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.
Aşa fiind, primirea de către judecător şi a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă reprezintă un exerciţiu firesc al atribuţiilor ce-i sunt conferite prin lege, caz în care, criticile formulate de pârâtă sub acest aspect, nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut şi că în cauză nu este dat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., luat în dezbatere la termenul din data de 19 septembrie 2007, chestiunea competenţei de soluţionare a cererii fiind soluţionată, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 1064/2005 a Curţii de Apel Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVEI
N NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 125/A din 5 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 10 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7941/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7838/2008. Civil → |
|---|
