ICCJ. Decizia nr. 8034/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8034/2008
Dosar nr.42318/3/200.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2008
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii R.M.S. şi R.R.F. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând anularea în parte a Dispoziţiei nr. 6473 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti la data de 5 octombrie 2006, în sensul restituirii în natură a întregului imobil situat în Bucureşti. În subsidiar au cerut despăgubiri băneşti pentru apartamentele din imobil vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi pentru apartamentul nr. 3, et. 1 împreună cu garajul, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, împreună cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 26,55 mp şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii au arătat că Ie-a fost respinsă notificarea privind, fie restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, (care a aparţinut defunctului lor tată), fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul nr. 1 de la parter, conform contractului de vânzare-cumpărare 41151/1996 şi apartamentul nr. 3 de la etajul 1, împreună cu garajul, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, ambele apartamente împreună cu cota de teren aferentă, în suprafaţă de 226,55 mp
Reclamaţii au arătat că această dispoziţie este nelegală şi netemeinică întrucât restituirea în natură a apartamentelor, care au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, este posibilă deoarece statul român, preluând abuziv imobilul, nu putea transmite cumpărătorilor un titlu de proprietate valabil.
Cu privire la procedura de restituire, dispoziţia contestată a încălcat prevederile art. 24 din Normele Metodologice de aplicare unitară ale Legii nr. 10/2001 publicate în M.Of. nr. 324 din 4 mai 2003, potrivit cărora în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă oferta de restituire prin echivalent se face, în principal, prin despăgubiri băneşti şi doar în subsidiar, în funcţie de opţiunea persoanei îndreptăţite, se pot acorda despăgubiri prin echivalent.
Reclamanţii au subliniat faptul că înţeleg să refuze restituirea prin echivalent făcută de Primăria Municipiului Bucureşti şi optează pentru acordarea de drepturi băneşti, întrucât varianta oferită de către pârâtă nu reprezintă o reparaţie echitabilă şi reală, asupra acestui aspect pronunţându-se în mod constant şi CEDO.
Au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, calculate la valoarea actuală de piaţă pentru apartamentul nr. 1, parter şi apartamentul nr. 3, etaj, garaj şi terenul aferent în suprafaţă de 226,55 mp din imobilul situat în Bucureşti, respectiv echivalentul sumei de 784.728 Euro, sumă determinată prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.C. în dosar nr. 6950/3/2006 al Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa nr. 906 din 19 iunie 2007 a admis în parte cererea formulată de reclamanţi, a anulat parţial dispoziţia nr. 6473 din 5 octombrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în sensul că, art. 2 din dispoziţie va avea următorul conţinut: propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru apartamentele vândute. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâţii la plata sumei de 900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996 şi 41151/1996, filele 77 şi 78 dosar, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât nu se mai găsesc în proprietatea unităţii administrative teritoriale, iar asupra valabilităţii acestor contracte s-a dat deja o dezlegare juridică, prin Decizia nr. 5434 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 16 decembrie 2003.
În aceste condiţii dispoziţia contestată este corectă sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură.
Tribunalul a reţinut ca nelegală însă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Astfel, în raport de prevederile legale menţionate, măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii sunt prioritar despăgubirile băneşti, al căror cuantum tribunalul a apreciat că urmează a fi stabilit administrativ, întrucât notificarea a fost soluţionată pe cale administrativă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii R.M.S., R.R.F. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Reclamanţii au indicat ca motive de netemeinicie şi nelegalitate faptul că: hotărârea primei instanţe contravine dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil; nu a existat nici un act de expropriere; nu s-a acordat o justă despăgubire; imobilul poate fi restituit în natură, statul fiind un vânzător de rea credinţă; Constituţia României garantează şi ocroteşte dreptul de proprietate privată; acordarea de despăgubiri băneşti prin Fondul Proprietatea este ipotetică şi nu este în concordanţă cu prevederile art.1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; nelegal prima instanţă, respingând restituirea în natură, nu a stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea de piaţă determinată prin raportul de expertiză întocmit de ing. D.C. în dosar nr. 6950/3/2006 al Tribunalului Bucureşti.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat sentinţa arătând că în mod greşit a fost obligat să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, întrucât potrivit art. 16 din titlu VII din Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat se va stabili de către C.C.S.D., iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Pârâtul a mai criticat hotărârea tribunalului şi cu privire la forma măsurilor reparatorii, considerând că acestea pot fi doar titluri de valoare sau acţiuni.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 292 din 15 aprilie 2008 a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Reclamanţilor nu li se pot restitui în natură apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, atât timp cât pe cale judecătorească nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
Deşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut reclamanţilor prin dispoziţia contestată, asupra apartamentelor de la parter şi etajul 1 din acelaşi imobil, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 au la rândul lor titluri de proprietate.
În raport de această situaţie de fapt, a existenţei mai multor titluri de proprietate, clarificarea situaţiei juridice nu se poate realiza pe calea contestaţiei împotriva dispoziţiei emise în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci doar pe calea unei acţiuni în revendicare.
Curtea a reţinut şi faptul că în prezent pârâtul Municipiul Bucureşti nu mai are în proprietate aceste apartamente, astfel încât nu poate dispune restituirea lor în natură, prin încălcarea dreptului de proprietate al cumpărătorilor acestora şi că nu a fost încălcat art.1 din Protocolul nr. 1 CEDO, deoarece s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură.
În acest sens, prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit pe calea recursului în interesul legii că instanţa de judecată poate stabili întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent doar în cazul notificărilor soluţionate de unitatea deţinătoare până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau care erau contestate la acea dată în faţa instanţei de judecată, ulterior fiind aplicabile dispoziţiile Titlului VII din această lege.
Având în vedere că dispoziţia contestată a fost emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întinderea despăgubirilor este stabilită doar pe calea procedurii administrative instituită prin Titlul VII din lege.
Criticile aduse de pârât au fost găsite de Curte nefondate deoarece prima instanţă a decis acordarea măsurilor reparatorii în condiţiile legii speciale pentru apartamentele vândute şi nu măsuri reparatorii prin echivalent, iar calculul despăgubirilor urmează a se efectua de C.C.S.D., în baza procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva deciziei au formulat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General.
Reclamanţii R.M.S. şi R.R.F. şi-au întemeiat recursul pe dispoz.art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au criticat hotărârea instanţei de apel, în esenţă, pentru următoarele motive: 1.soluţia instanţelor de fond de nerestituire în natură a imobilului, inclusiv a apartamentelor nr. 1 şi 3, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu este legală întrucât statul român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra acestor apartamente. Refuzul de a restitui în natură imobilul reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel Constituţia României şi art. 1 al C.E.D.O.
2. susţinerea instanţei de apel că stabilirea despăgubirilor băneşti nu este de competenţa instanţei de judecată ci a C.C.S.D., potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu este fondată, deoarece instanţa este competentă să stabilească valoarea despăgubirii şi să oblige pârâtul să le plătească această despăgubire.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat Decizia recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că în mod greşit instanţele au modificat art.2 din dispoziţia contestată, faţă de reglementările art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se va stabili de către C.C.S.D.
Verificând legalitatea hotărârii judecătoreşti atacate prin prezentele recursuri, în raport de criticile formulate şi de lucrările cauzei, se reţine că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la critica adusă de către recurenţii-reclamanţi, privind nerestituirea în natură a imobilului se reţine în primul rând că limitele legale de soluţionare a prezentei cauze, astfel cum au fost stabilite de către aceştia prin cererea introductivă, sunt cele ale legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (2), din legea sus menţionată, " în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare."
Apartamentele din imobil vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi anume, apartamentul nr. 1 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 41151/1996 şi apartamentul nr. 3, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40554/1996, nu mai pot fi restituite în natură de către unitatea deţinătoare, întrucât acestea nu se mai găsesc în patrimoniul său, asupra lor având titluri de proprietate cumpărătorii, persoane fizice.
Asupra valabilităţii contractelor de înstrăinare s-a pronunţat anterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 5434 din 16 decembrie 2003, a constatat că acestea sunt încheiate cu respectarea condiţiilor legale.
Prin urmare, indiferent de natura titlului statului, cu privire la imobilul în litigiu, hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul anterior, chiar dacă nu se încadrează în sfera autorităţii de lucru judecat( fiind diferite părţile şi cauza juridică) este relevantă în ceea ce priveşte chestiunile de drept dezlegate privind situaţia particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995, când chiriaşul de bună credinţă a devenit proprietar al imobilului.
Desigur că art. 48 din Legea nr. 10/2001 a prevăzut posibilitatea ca persoanele îndreptăţite, vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare a acestei legi li s-au respins prin hotărâri irevocabile acţiunile având ca obiect imobile preluate abuziv, pot solicita indiferent de soluţiile pronunţate, măsuri reparatorii sau prin echivalent, în condiţiile legii, însă, din acest text legal nu se poate admite ideea unei noi dezbateri judiciare asupra unor pretenţii care au format obiectul unei alte judecăţi.
În acord cu argumentarea juridica cuprinsă în considerentele cauzei Raicu c/a României, pronunţată de C.E.D.O., cumpărătorii apartamentelor nr. 1 şi 3 din imobilul în litigiu, au un bun, în sensul Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., fiindu-le deja recunoscută valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
S-a susţinut constant că potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţie, atenuarea vechilor prejudicii, aduse proprietarilor deposedaţi abuziv de bunul lor, nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, care să încalce principiul securităţii raporturilor juridice.
Astfel, s-a considerat în practica Curţii Europene, că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului, care a confiscat odinioară aceste bunuri (Pincovâ şi Pine).
Prin urmare critica potrivit căreia instanţele de fond şi de apel, soluţionând cauza, au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, nu este fondată deoarece, prin hotărârile atacate, reclamantului i s-au acordat măsuri reparatorii, în acord cu posibilitatea oferită de legiuitor, fără însă a se înlătura efectele art. 1201 C. civ. cu privire la dreptul cumpărătorilor, care au fost de bună credinţă, astfel cum irevocabil s-a stabilit de către instanţa supremă.
Cu privire la critica vizând cuantumul despăgubirilor, se reţine că nici aceasta nu este fondată.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse modificări Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte procedura de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului (sau entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării) este obligat ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd că notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoţite de Decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri şi de documentaţia aferentă.
Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi stabilirea cuantumul acesteia, se face potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, de către evaluatorul stabilit de Comisia Centrală, în baza raportului acestuia.
Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanţa civilă de judecată nu mai poate hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor îndreptăţite.
De altfel, prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul în interesul legii, a statuat că instanţa de judecată poate stabili întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent doar în cazul notificărilor soluţionate de unitatea deţinătoare până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau, care erau contestate la acea dată în faţa instanţei de judecată, ulterior fiind aplicabile dispoziţiile Titlului VII din această lege.
Cum, dispoziţia contestată a fost emisă la data de 5 octombrie 2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 cuantumul despăgubirilor poate fi stabilit doar în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar procedura contestării acesteia este cea prevăzută de noile dispoziţii legale.
Cu privire la motivul de recurs formulat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, aceasta se priveşte ca nefondat, având în vedere că reclamanţii au optat pentru despăgubiri băneşti.
În aceste condiţii îşi găsesc aplicare dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precedent menţionate, astfel încât soluţia primei instanţe, confirmată în apel, prin care pârâtul a fost obligat să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru apartamentele vândute şi nu măsuri reparatorii prin echivalent, cum s-a menţionat în această dispoziţie, este la adăpost de critică.
În raport de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursurile declarate în cauză vor fi respinse, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii R.M.S., R.R.F. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar împotriva deciziei nr. 292 din data de 15 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8207/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7646/2008. Civil → |
|---|
