ICCJ. Decizia nr. 7348/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7348/2008
Dosar nr. 2694/3/200.
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2008
Deliberând asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Franţa, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului U.D.
In motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 decembrie 2007 pârâtul a fost returnată din Franţa, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin HG nr. 278/1994, publicată în M.Of. nr. 282/1994, care la art. 1 prevede că , fie care parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părţi contractante si fără formalităţi, orice persoană care nu a îndeplinit condiţiile de intrare sau nu mai îndeplineşte cerinţele privind şederea, aplicabile pe teritoriul statului părţii contractante solicitante ... „.
Îndepărtarea pârâtului de pe teritoriul statului francez şi declaraţia dată de acesta în punctul de trecere a frontierei dovedesc încălcarea legislaţiei statului francez, nefiind necesare şi alte dovezi pentru admiterea acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 247 din 6 februarie 2008, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, solicitată de reclamantă, vine în contradicţie cu reglementările europene, respectiv cu Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE. Potrivit art. 6 alin. (1) din Directivă, dreptul de şedere pe teritoriul altui stat, membru al UE este reglementat pentru o perioadă de cel mult 3 ani, fără vreo condiţie sau formalitate, în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români în teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, după data de 1 ianuarie 2007, poate fi dispusă doar din raţiuni de ordine publică, securitate naţională ori sănătate publică, iar reclamanta nu a depus la dosar nici o dovadă în acest sens.
Apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 57 A pronunţată la data de 18 martie 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 27-29 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, statele membre UE nu pot restrânge dreptul de intrare şi dreptul de şedere al cetăţenilor Uniunii decât pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Simpla returnare a cetăţeanului român pentru şedere ilegală pe teritoriul statului francez nu constituie, prin ea însăşi, o atingere adusă vreuneia dintre cele trei valori democratice menţionate. Numai condiţionat de circumstanţe personale privind conduita acestuia pe teritoriul statului de unde a fost returnat, care să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a pârâtului ar putea fi una proporţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece din dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, rezulta că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care tara noastră are încheiat acord de readmisie.
Se mai arată că dispoziţiile art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin vreun act normativ şi nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate după 1 ianuarie 2007.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. In alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru şedere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
In cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Din declaraţia pârâtului (fila 3, dosar fond) nu rezultă care a fost motivul returnării, iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimatul-pârât a săvârşit vreo faptă care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
Singurele probe administrate în cauză sunt reprezentate de talonul de returnare întocmit de Inspectoratul Poliţiei de Frontieră şi declaraţia olografă a pârâtului, din care rezultă că acesta a ieşit în mod legal din România, prin punctul de frontieră Henri Coandă, ajungând în Franţa, unde a muncit „la negru", fiind ulterior reţinut de autorităţile acestui stat pentru nedeţinerea unor acte de identitate şi pentru şedere ilegala.
Faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al intimatului pârât doar pentru faptul că a fost returnat de statul francez pentru „nedeţinerea unor acte de identitate şi şedere ilegală" nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
In raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 57 A din 18 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7327/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7222/2008. Civil → |
|---|
