ICCJ. Decizia nr. 8043/2008. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția civilă, la data de 29 octombrie 2005, sub nr. 4775/111/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a solicitat instanței să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pârâtului F.A.
Prin sentința civilă nr. 26/C din 17 ianuarie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de reclamantă.
Instanța a reținut în pronunțarea acestei hotărâri că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 278/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare sau nu mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul statului părții solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că are cetățenia părții contractante solicitate.
în speță, din declarația pârâtului rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Franței, unde a stat fără forme legale.
Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul la liberă circulație și prevede că acest drept poate să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
în condițiile în care nu s-a dovedit că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Franței, restrângerea dreptului la liberă circulație nu se impune ca o măsură necesară într-o societate democratică, justificată de interesul public.
Prin decizia civilă nr. 90/2008-A din 8 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile sus menționate.
A reținut instanța de apel că simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația , ieșirea străinilor nu este de natură a constitui în sine o conduită care să justifice o măsură de limitare a libertății de circulație. Aceasta implică, în plus față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o presupune, existența și a unei amenințări serioase, suficient de grave față de cerințele de ordine publică, de natură să afecteze interesele fundamentale ale societății.
Conform art.3 din Protocolul C.E.D.O., exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora.
Raportat la aceste aspecte, stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului francez, fără a se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.
împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea, ca nelegală, pentru următoarele motive:
Autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile franceze în baza Acordului de readmisie încheiat cu Franța, fără a putea cenzura returnarea pârâtului, cu atât mai mult cu cât părțile semnatare au prevăzut că cetățenii vor fi readmiși fără formalități deosebite, dacă nu îndeplinesc condițiile legale în vigoare pentru intrarea și șederea lor pe teritoriul statului părții contractante solicitante.
Conform art. 52 din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, constituită în condițiile art. 40, trebuia să se refere la teritoriul tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana dovedea că are un drept de intrare. Ulterior acestei date, măsura se aplică doar pentru statul din care a fost returnat, în speță, Franța.
Art. 38 lit. a) din aceeași lege prevede restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Conform art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, așa încât ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români să poată circula în străinătate.
Art. 17 din legea supremă reglementează protecția acordată de statul român în cazul cetățenilor români, aflați în străinătate, cu condiția îndeplinirii obligațiilor ce le revin acestora și cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din țară.
Măsura restrângerii se justifică, în speță, pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitative, enumerate de art. 53 din Constituție.
Migrația ilegală se aplică și celor care au intrat pe teritoriul unei țări fără a avea documentele legale, precum și celor care au încălcat regulile de tranzit.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.
Pentru aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din Protocolul nr .4 la C.E.D.O.
Actul normativ menționat reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicarea măsurii de restrângere, fiind dat cu respectarea dispozițiilor C.E.D.O. și îndeplinește calitățile legii, în sensul că este accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de 2 ani după aderare.
Tot legislația comunitară mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, respectând scopul de a-și căuta un loc de muncă și de a munci, cu respectarea art. 5,art. 7 și art. 8 din Directiva 2004/38/CE.
Motivarea instanței că statul român ar trebui să respecte Directiva menționată mai sus nu este incidentă în cauză, aceasta fiind transpusă în legislația românească, prin Legea nr. 102/2005.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac și pe fond, restrângerea dreptului de circulație al pârâtului, pe o perioadă de cel mult 3 ani, în Franța.
Recursul este nefondat.
Curtea de Apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Instanța nu a considerat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.
într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Franța, la data de 11 octombrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat între cele două țări, nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului părții la libera circulație, în acest stat al Uniunii Europene.
Deși, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].
Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita părții una dintre valorile mai sus menționate.
Dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.
Pe de altă parte, suspendarea, pentru o perioadă de 2 ani, a aplicării Directivei, în cazul României și Bulgariei, în situația lucrătorilor, cu excepția celor care respectă condițiile de lucru ale statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea, nu sunt incidente în speță deoarece intimatul a fost returnat pentru ședere ilegală pe teritoriul statului francez, iar nu pentru desfășurarea unei munci fără respectarea legislației statului respectiv.
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
în plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
Cele două condiții sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. în speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.
Returnarea pârâtului din Franța, la 11 octombrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu această țară, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca "necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
în concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate, față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte l-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8085/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7907/2008. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
