ICCJ. Decizia nr. 7906/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtului M.C. în Germania pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza Convenției încheiate între Ministerele de Interne ale celor două țări, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 265/F din 8 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea.
în motivarea sentinței instanța a reținut că măsura solicitată de reclamantă nu poate fi primită, întrucât nu este dată niciuna din situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, potrivit cărora restrictionarea libertății de ședere a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor lor de familie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Prima instanță a reținut și că legea internă intră în conflict sub acest aspect cu legislația comunitară care, dat fiind principiul supremației dreptului comunitar, se aplică cu precădere.
Prin decizia civilă nr. 308 din 18 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI - a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.
Instanța de apel a reținut și faptul că soluția se impune și în raport de situația de fapt invocată, faptul că pârâtul ar fi suferit o condamnare la pedeapsa închisorii pentru neplata unei amenzi pe teritoriul acestui stat, anterior situație de retrimitere în țara de origine supusă analizei în prezenta cauză, faptă care nu poate justifica reținerea uneia din situațiile prevăzute de art. 27 din Directivă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, nefiind relevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.
Susține recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulație, drept prevăzut și de art. 25 din Constituție, nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept.
De asemenea, recurenta afirmă că limitarea se impunea cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că pârâtul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare în statul german, cetățenii români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii precum și legislația acestora.
Totodată, recurenta susține că aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a reținut în mod corect, că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al cererii de restrângere a dreptului la libera circulație, vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.
Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Faptul că pârâtul a fost condamnat, pe teritoriul Germaniei, la o pedeapsă cu închisoarea (pentru neplata unei amenzi), pedeapsă pe care a executat-o, nu constituie în sine, motivul suficient al îngrădirii libertății de circulație.
Soluția se impune, în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Directivă, potrivit cărora "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" (referitoare la restrângerea liberei circulații), astfel încât, coroborat și cu faptul că nu există dovezi că pârâtul ar persista în săvârșirea unor fapte contravenționale ori penale, rezultă că nu este îndeplinită exigența normei comunitare, conform căreia "conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății" [art. 27 alin. (2) teza a II a].
Ca atare, cum prin admiterea acțiunii, așa cum solicită recurenta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive, în mod just instanțele de fond au dispus respingerea acesteia.
Susținerea recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005, care impun drept singură condiție pentru restrângerea libertății faptul ca persoana să fi fost returnată în baza unui acord de readmisie, motivată de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia "jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7940/2008. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7902/2008. Civil → |
|---|
