ICCJ. Decizia nr. 7907/2008. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 45992/3/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe teritoriul Germaniei, cu privire la pârâtul K.(H.).C.R., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Germania la 3 decembrie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentința civilă nr. 75 din 16 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporționalității.
S-a apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Astfel, la dosar există o singură declarație dată de pârât, în care acesta susține că a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru vătămare corporală, or, săvârșirea unei singure infracțiuni, fără ca din actele dosarului să rezulte că prin atitudinea și comportamentul pârâtului ar exista pericolul de a se aduce atingere siguranței publice.
Un aspect important reținut din probe a fost și acela referitor la eliberarea pârâtului înainte de termen, ceea ce a condus la concluzia că autoritățile germane înseși au considerat că pârâtul nu mai prezintă pericol și că poate fi pus în libertate.
în plus, în lipsa altor dovezi, au fost reținute și susținerile pârâtului, potrivit cărora a solicitat repatrierea și că este căsătorit cu o cetățeană germană, astfel încât nu se poate dispune restrângerea dreptului la libera circulație doar pe motiv că a fost returnat în România.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că, singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.
De asemenea, s-a făcut referire la declarația pârâtului, dată în punctul de trecere a frontierei, din care rezultă că a fost arestat și condamnat la 5 ani închisoare pentru vătămare corporală, aspecte neluate de către instanța de apel și care dovedesc încălcarea de către pârât a legislației statului german.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 331 din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
S-a reținut în considerentele deciziei că, instanța de fond a apreciat în mod corect asupra incidenței normelor comunitare (Directiva 38/CEE din 29 aprilie 2004) care statuează asupra liberei circulații a persoanelor ca fiind una dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii conferind fiecărui cetățean al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.
Ca atare, legislația comunitară prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin soluția adoptată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (19 din Legea nr. 248/2005, care constituiau temei suficient pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.
Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
De asemenea, s-a făcut referire la declarația pârâtului potrivit căreia acesta a fost judecat și condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru vătămare corporală pe teritoriul Germaniei, ceea ce înseamnă că s-a făcut dovada încălcării ordinii juridice interioare a statului respectiv.
Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Criticile recurentei au fost încadrate în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Instanța de apel a reținut în mod corect, că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al cererii de restrângere a dreptului la libera circulație, vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.
Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Faptul că pârâtul a fost condamnat, pe teritoriul Germaniei, la o pedeapsă cu închisoarea (pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală), din executarea căreia a și fost eliberat, nu constituie în sine, motivul suficient al îngrădirii libertății de circulație, în condițiile în care, apreciind că nu subzistă pericolul social, autoritățile statului german au fost cele care au dispus liberarea condiționată.
Or, potrivit art. 27 alin. (2) din Directiva menționată, "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" (referitoare la restrângerea liberei circulații), astfel încât, coroborat și cu situația eliberării din executarea pedepsei înainte de termen, rezultă că nu mai este îndeplinită exigența normei comunitare, conform căreia "conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății" [art. 27 alin. (2) teza a II a].
Ca atare, prin admiterea acțiunii, așa cum solicită recurenta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive.
Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Sub acest aspect, instanțele de fond au rezolvat, în mod corect, conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă și apreciind, în concordanță cu reglementarea comunitară, că nu este justificată măsura îngrădirii dreptului la libera circulație, de conduita pe care pârâtul a avut-o pe teritoriul statului german (față de atitudinea pe care chiar autoritățile acestui stat au adoptat-o raportat la fapta săvârșită de pârât).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8043/2008. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7940/2008. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
