ICCJ. Decizia nr. 8085/2008. Civil

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 1520/2004, reclamanta S.S. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să oblige pe pârât la emiterea dispoziției de restituire în natură a apartamentului nr. 26 situat în București, și obligarea pârâtului la daune cominatorii, în cuantum de 100 de lei/zi de întârziere, începând cu data comunicării hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 58/2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea a obligat pe pârât să emită decizie motivată privind notificarea nr. 2215/2001 depusă de reclamantă și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii.

împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, iar prin decizia civilă nr. 13/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul, s-a desființat sentința civilă și s-a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 5 București.

Această din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 3534/2006, a admis acțiunea și a obligat pe pârât să emită decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea nr. 2218/2001 depusă de către reclamantă.

împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, iar Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1765/2006, a respins apelul.

Pârâtul a declarat recurs împotriva acestei decizii iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 610/2007, a admis excepția de necompetentă materială, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București unde dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției a IV-a civilă sub nr. 15763/3.2007.

Prin sentința civilă nr. 896 din 14 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pe pârât Municipiul București să răspundă la notificarea formulată de către reclamantă sub nr. 2218 din 27 aprilie 2001 și a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire.

Prima instanță a mai reținut că nu poate fi primită apărarea pârâtului care, prin adresa nr. 30281 din 12 ianuarie 2005, a arătat că nu poate soluționa notificarea deoarece aceasta urmează a fi completată cu mai multe acte, întrucât de la data formulării notificării au trecut 6 ani, timp în care pârâtul a stat în pasivitate.

în măsura în care pârâtul considera că cererea reclamantei nu este întemeiată, putea să emită o decizie/dispoziție prin care să respingă notificarea, dând astfel posibilitatea reclamantei să atace această soluție prin căile prevăzute de lege.

în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii, acesta a fost respins, deoarece, potrivit art. 5803 C. proc. civ., debitorul poate fi constrâns la îndeplinirea obligației, prin aplicarea unei amenzi civile, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese.

împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 245A din 8 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, a fost admis apelul formulat de reclamanta S.S., a fost schimbată, în parte, sentința civilă nr. 896 din 14 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul că a obligat pe pârât să emită o dispoziție de restituire în natură a apartamentului nr. 26 situat în București, și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

în ce privește apelul formulat de pârâtul Municipiul București, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 după republicarea legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit pct. 25.1 alin. (3) din H.G. nr. 250/2007, dacă persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și a făcut precizarea că nu mai deține altele, data de la care curge termenul de 60 de zile în care trebuie să se răspundă la notificare, este data depunerii notificării.

Acest termen poate fi prorogat, dar numai în beneficiul persoanei îndreptățite, dacă aceasta mai are de depus acte doveditoare.

în speță, nu s-a făcut dovada faptului că entitatea deținătoare ar fi comunicat titularului notificării, în termen de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, astfel că aceasta era obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării pe baza actelor care erau deja depuse.

Relativ la apelul declarat de reclamanta S.S., instanța de apel a reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului solicitat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1949, actul fiind încheiat de către tatăl reclamantei, C.A.P., în calitate de reprezentant legal al fiicei sale minore.

S-a mai reținut că s-a făcut dovada filiației, prin certificatul de naștere seria NM nr. 680749, înregistrat în Registrul stării civile la numărul 420 din 6 aprilie 1943 pe numele P.S., aceasta schimbându-și numele prin căsătorie în S.S., conform certificatului de căsătorie seria CJ nr. 0761379 înregistrat în Registrul stării civile la nr. 1155 din 14 septembrie 1963.

S-a mai constatat că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele lui C.A.P..

Imobilul se află în prezent în administrarea SC A. SA și nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru acest imobil.

Instanța de apel a mai reținut că îi revine competența de a soluționa pe fond litigiul, nu doar de a obliga pârâtul să emită decizie/dispoziție la notificarea reclamantei, conform Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție .

Cum imobilul este liber și a fost preluat abuziv de către stat, instanța de apel a apreciat că se impune restituirea acestuia în natură, motiv pentru care l-a obligat pe pârât să emită o dispoziție în acest sens.

în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii, s-a reținut că reclamanta nu a criticat în mod expres și distinct, cu privire la acest aspect, soluția primei instanțe, astfel că nu poate face obiectul analizei instanței de apel, având în vedere limitele devoluțiunii reglementate de art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul București, aducându-i următoarele critici :

- Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, instanța de apel a respins în mod eronat, ca nefondat, apelul declarat de pârât, reținând în mod greșit că termenul de 60 de zile nu ar fi unul de recomandare, ci unul imperativ.

A mai arătat că, deși art. 23 din Legea nr. 10/2001 vorbește despre o obligație a unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării, în termen de 60 de zile, acesta nu poate fi unul imperativ, deoarece ar fi imposibil ca o unitate deținătoare să se pronunțe înlăuntrul acestui termen, în condițiile în care dosarul respectiv este incomplet.

în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 C. proc. civ.

Analizând lucrările dosarului, precum și decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură.

Alternativa prevăzută de legiuitor, în sensul ca unitatea deținătoare să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, este dată în beneficiul persoanei îndreptățite și nu este la latitudinea entității deținătoare.

A interpreta altfel aceste dispoziții, înseamnă a lăsa la voința arbitrară a entității deținătoare data la care să se pronunțe asupra notificării, fapt ce ar duce la prejudicierea intereselor persoanei îndreptățite, căreia i s-ar bloca astfel accesul la justiție.

2. în cauza de față, pârâtul a lăsat să treacă mai mult de 6 ani de la data depunerii notificării, fără ca acesta să se pronunțe asupra cererii reclamantei, nefiind acceptabilă justificarea faptului că reclamanta nu ar fi depus toate actele necesare, pârâtul având posibilitatea să se pronunțe în baza actelor atașate notificării.

Procedând așa, pârâtul a încălcat practic accesul la justiție al reclamantei, încălcând astfel prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Omului.

Având în vedere cele arătate, înalta Curte constată că aspectele criticate în recurs nu se regăsesc în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 8085/2008. Civil