ICCJ. Decizia nr. 922/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 922
Dosar nr. 963/3/200.
Şedinţa publică din 13 februarie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele N.P. şi N.M. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti prin primarul general şi Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al statului, ca prin sentinţa ce va pronunţa să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului–teren situat în Bucureşti; că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi să dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură şi liberă posesie a imobilului.
Prin sentinţa nr. 579 din 26 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâţii; a constatat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti; că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare şi a obligat pârâţii să soluţioneze notificarea nr. 3387/2001 depusă de reclamante cu privire la restituirea imobilului situat la adresa susmenţionată, reţinând, în esenţă, următoarele :
Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 4 noiembrie 1911, autorul D.N.N. a dobândit în proprietate suprafaţa de 1140 mp teren-loc viran pentru casă, situată în Valea Satului-Herăstrău, comuna Herăstrău, judeţul Ilfov, iar de pe urma acestuia a rămas, în calitate de moştenitor, ca descendent de gradul I, numitul N.D., la decesul căruia au rămas, ca moştenitoare legale, reclamantele în calitate de soţie supravieţuitoare şi respectiv, fiică, aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor nr. 56/1971 şi nr. 81/1971 ( filele 19, 20 doar fond ).
N.D. a fost evidenţiat în rolul fiscal al Administraţiei Financiare a sectorului 1 Bucureşti până în anul 1978, când, în baza Decretului nr. 108 din 31 martie 1978 al Consiliului de Stat al R.S.R., imobilul a fost preluat de stat prin expropriere, în scopul construirii Ambasadei Republicii Populare Democrate Coreene la Bucureşti.
Notificarea formulată de reclamante la data de 4 decembrie 2001, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de art. 25 din lege, care, de altfel, nici nu a indicat unitatea deţinătoare în termenele prevăzute de art. 25, art. 28 raportat la art. 22 alin. (1) şi art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care s-a apreciat că în mod corect reclamantele, în calitate de persoane îndreptăţite, au chemat în judecată pârâţii pentru restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent a imobilului.
De asemenea, s-a constatat că statul nu are titlu valabil asupra imobilului în litigiu, deoarece Decretul nr. 108/1978, în baza căruia s-a făcut preluarea, nu a fost publicat în Buletinul Oficial.
In temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 2 lit. f) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, raportate la art. 480 C. civ., instanţa a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, iar în baza dispoziţiilor art. 25 şi art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus obligarea pârâţilor să soluţioneze notificarea formulată de reclamante la data de 4 decembrie 2001, prin restituirea în natură a imobilului sau prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., s-a apreciat că acţiunea nu are ca obiect revendicarea bunului prin procedura de drept comun, iar în situaţia în care s-ar dispune restituirea în natură, astfel cum au solicitat reclamantele, ar fi încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că nu s-a stabilit nici de către Primăria municipiului Bucureşti şi nici de către Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, în caz contrar, dacă oferta de restituire prin echivalent ar fi acceptată sau nu de reclamante, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeaşi lege.
Prin Decizia nr. 161 din 13 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, a admis apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P., a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea capătului trei de cerere privind restituirea în natură a imobilului. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că, prima instanţă, cu încălcarea art. 84 pct. 3 C. proc. civ., a recalificat capătul trei al cererii de chemare în judecată, considerând că se doreşte de fapt obligarea pârâtei la emiterea deciziei pentru a se putea stabili în mod concret modalitatea de despăgubire, pe când intenţia reclamantelor este exprimată neechivoc fiind o cerere tipică de revendicare a imobilului.
Pronunţându-se asupra altei cereri decât asupra celei cu care a fost legal învestită, instanţa de apel a constatat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului celui de-al treilea capăt de cerere, astfel că devin incidente prevederile art. 296 coroborat cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora s-a admis apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. şi s-a trimis cauza spre rejudecarea capătului trei de cerere, privind restituirea în natură a imobilului, ocazie cu care vor fi analizate şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de acesta prin cererea de apel.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin primarul general a fost respins, ca nefondat, constatându-se că obligaţia apelantului-pârât de a emite dispoziţia faţă de notificarea adresată de reclamante, este o obligaţie legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „ în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Chiar dacă nu se instituie o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.F.P. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, Municipiul Bucureşti prin primarul general arată că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul declarat de acesta, întrucât potrivit art. 23 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din lege, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de către unitatea deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă; fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr. 10/2001, pct. 23.1 din HG nr. 498/2003).
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.
Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge la data depunerii acestora.
Mai mult, Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd necesitatea existenţei, alături de notificare, a actelor doveditoare şi condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire, art. 23.1 şi art. 28.1 din HG nr. 498/2003.
Prin recursul său, Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, critică Decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor formulate, se arată că în mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, reţinând eronat că acestea vizează numai acţiunea în revendicare formulată de reclamante, care nu a fost analizată de către prima instanţă, iar soluţionarea excepţiilor se va face cu ocazia judecăţii cererii în revendicare.
Excepţia inadmisibilităţii viza exclusiv capetele de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a faptului că intimatele-reclamante sunt adevăratele proprietare, având în vedere că, potrivit legii speciale, aceste aspecte nu pot fi analizate direct de către instanţa de judecată, ci numai după ce unitatea deţinătoare emite Decizia de soluţionare a notificării.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se arată că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu este nici deţinătorul imobilului în litigiu, nici autoritatea administrativă care, conform Legii nr. 10/2001, trebuie să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale şi că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv atunci când deţinătorul imobilului nu a fost identificat, singura ipoteză când statul poate sta în judecată.
De asemenea, se arată că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a înrăutăţit situaţia ambilor apelanţi-pârâţi în propriile căi de atac.
Se mai arată că, instanţa de apel a schimbat soluţia dată de instanţa de fond în ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere privind restituirea în natură, respectiv de obligare a pârâţilor la soluţionarea notificării nr. 3387/2001, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond sub acest aspect, ceea ce constituie o înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac, cu atât mai mult cu cât prin menţinerea de către aceeaşi instanţă de apel a dispoziţiilor sentinţei atacate în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului, precum şi constatarea că intimatele-reclamante sunt adevăratele proprietare ale imobilului în litigiu, soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere devine o simplă formalitate.
Examinând recursurile în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general şi în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., pentru pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, instanţa constată următoarele :
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, al cărui apel a fost soluţionat prin cercetarea criticilor formulate, este nefondat.
Astfel, prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din Legea republicată) s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare, notificate, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, iar conform art. 23.1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, invocat de recurent, termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii de „a face" se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, aşa cum susţine recurentul.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, în prezenta cauză, corect prin Decizia atacată instituţia notificată, care nu a făcut o asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziţie.
Faţă de prevederile textului citat, acţiunea formulată de reclamante nu este neîntemeiată, aşa cum susţine recurentul.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerului Economiei şi Finanţelor, se constată că este întemeiat pentru următoarele considerente :
Instanţa de apel, greşit, prin Decizia recurată a admis apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată, trimiţând cauza spre rejudecarea capătului trei de cerere, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, reţinând că s-a dat altceva decât s-a cerut.
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cauza se trimite spre rejudecare primei instanţe, în cazul când, în mod greşit, aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Or, în prezenta cauză, prima instanţă a cercetat cererea reclamantelor privind restituirea în natură a imobilului, dar reţinând că nu se poate dispune restituirea în natură, întrucât s-ar încălca prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind stabilit în contradictoriu cu pârâţii dacă în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a obligat pârâtele să soluţioneze notificarea nr. 3387/2001 depusă de reclamante cu privire la restituirea imobilului situat în Bucureşti.
Faţă de soluţia dată în primă instanţă şi de faptul că, pentru reţinerea imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, sentinţa putea fi atacată numai de către reclamante, instanţa de apel avea obligaţia să cerceteze apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, sub toate aspectele la care se referă declaraţia de apel, cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel formulate de apelantul-pârât s-au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive care privesc toate cererile formulate de reclamante.
Prin urmare, desfiinţând sentinţa fără să cerceteze motivele invocate de apelantul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi trimiţând cauza pentru rejudecarea cererii reclamantelor privind restituirea în natură a imobilului, instanţa de apel a creat acestui recurent-pârât o situaţie mai grea în propria cale de atac, deşi apelul declarat de acesta a fost admis.
De aceea, soluţia admiterii apelului declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi trimiterii cauzei spre rejudecare este dată cu aplicarea greşită a art. 296 şi art. 297 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a soluţionat greşit apelul declarat de acest pârât, fără a intra în cercetarea criticilor formulate prin declaraţia de apel, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, va casa, în parte, Decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice, în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, deoarece în apel criticile formulate de acesta au fost cercetate, iar instanţa de apel corect a reţinut că susţinerile acestui apelant nu sunt întemeiate şi a respins apelul declarat de Municipiul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 161 din 13 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează în parte.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor), reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 937/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 849/2008. Civil → |
|---|
