ICCJ. Decizia nr. 1049/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1049
Dosar nr. 4626/2/200.
Şedinţa publică din 18 februarie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 271/R din 20 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenţii-pârâţi M.F., M.C., T.D. şi T.D.B., ca neîntemeiată.
A fost respins recursul formulat de recurenţii-pârâţi M.F., M.C., T.D. şi T.D.B. împotriva deciziei civile nr. 53/A din 16 ianuarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 28446/299/2005, în contradictoriu cu reclamanţii-intimaţi V.G., F.D.A. şi intimaţii-pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca nefondat.
S-a reţinut în esenţă că, prin cererea înregistrată sub nr. 11673 din 7 iulie 1999 la Judecătoria sectorului I Bucureşti, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâţii T.D., T.D.B., M.F., M.C., Primarul Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ultimii doi în calitate de reprezentanţi ai Municipiului Bucureşti şi a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: obligarea pârâţilor T.D. şi T.D.B. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie spaţiile de la etajul imobilului, situat în Bucureşti, identificat cu denumirea „apartamentul nr. 3", obligarea pârâţilor M.F. şi M.C. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie spaţiile de la parterul aceluiaşi imobil, identificate cu denumirea apartamentul nr. 1 să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4192/28155 din 18 aprilie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA Bucureşti şi pârâţii T.D. şi T.D.B. şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4193/28154 din 18 aprilie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA Bucureşti şi pârâţii M.F. şi M.C.
În motivarea acţiunii s-a arătat în esenţă că reclamantul este proprietarul întregului imobil situat în Bucureşti, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 13230/1998, pronunţată de Judecătoria sectorului I Bucureşti. Acest imobil a fost preluat de către stat de la autorul reclamantului V.G.G. în anul 1948 prin rechiziţionare. Ulterior, în anul 1950 acelaşi imobil a fost înscris la poziţia 431 din Anexa de Bucureşti a Decretului nr. 92/1950, cu menţiunea că s-au naţionalizat două apartamente, proprietatea A.V. (soţia lui G.V.).
A arătat reclamantul că, nici naţionalizarea şi nici rechiziţionarea nu au avut ca efect ieşirea bunului din patrimoniul autorului V.G. şi nici pierderea dreptului de proprietate, acestea fiind şi considerentele pentru care prin sentinţa civilă menţionată a fost admisă acţiunea în revendicare.
În executarea respectivei hotărâri a fost emisă dispoziţia nr. 2591/1998 de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea către reclamant a întregului imobil (compus din teren în suprafaţă de 319 mp şi construcţie), însă reclamantul nu a putut intra în posesia bunului, pentru că pârâţii încheiaseră contractele de vânzare-cumpărare (în mod fraudulos, în opinia reclamantului) pentru spaţiile pe care le-au ocupat, în calitate de chiriaşi.
În raport de situaţia existentă, reclamantul a solicitat să se procedeze la analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor şi să se constate că titlul său este mai bine caracterizat. Cu privire la titlurile pârâţilor, a susţinut că sunt lipsite de validitate pentru obiect ilicit, cauză imorală şi ilicită şi pentru fraudarea legii şi că niciodată statul nu a avut drept de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru a-1 putea transmite pârâţilor prin contractul de vânzare-cumpărare.
După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa civilă nr. 6610 din 21 aprilie 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis în parte cererea principală şi cea de intervenţie.
Au fost obligaţi pârâţii M.F. şi M.C. să lase reclamantului şi intervenientului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4193/28154 din 18 aprilie 1997.
Au fost obligaţi pârâţii T.D. şi T.D.B. să lase reclamantului şi intervenientului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, identificat potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 4192/28155 din 18 aprilie 1997.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 53/A din 16 ianuarie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii T.D., T.D.B., M.F. şi M.C. împotriva sentinţei civile nr. 6610 din 21 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi V.G., F.D.A. prin mandatar V.G. şi intimaţii-pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia nr. 271/R din 20 aprilie 2007 a respins recursul pârâţilor, aşa cum s-a arătat mai sus.
La data de 25 iunie 2007 M.F., M.C., T.D. şi T.D.B. în contradictoriu cu intimaţii V.G., F.A. prin mandatar V.G., Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 271/R din 20 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 Teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţie se susţine de către contestatori că instanţa de recurs a omis să examineze motivul de recurs, formulat astfel: „ ...b) Totodată, este eronată opinia exprimată de instanţa de apel, în sensul că art .480 C. civ. exclude deja, aplicare Legea nr. 10/2001, în cazul revendicărilor promovate de foştii proprietari.
Se arată că în realitate, Legea nr. 10/2001 se află în deplină concordanţă cu art. 480 C. civ., text de lege care se constituie într-un principiu genera,l - fundal al ocrotirii dreptului de proprietate, la care se raportează toate varietăţile de, revendicare, mobiliară şi imobiliară, cu particularităţile lor. ,,c) Faţă de. cele arătate, apare cu totul nelalocul său reproşul pe care tribunalul: îl face apelanţilor-pârăţi [la pagina 10 alin. (7)], cum, că aceştia ar fi susţinut că, ficţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun excede cadrului. legal prevăzut de Legea nr.10/2001, instanţa făcând o răstălmăcire a poziţiei recurenţilor.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din motivele din apel formulate de pârâţii M. şi T., aceştia au criticat sentinţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe considerentul că prima instanţă a redus judecarea acţiunii, în revendicare la o simplă comparare a titlurilor părţilor din proces, procedeu care încalcă atât dispoziţiile Codului civil (art. 480), cât şi pe cele al art. 46 (art. 45 după republicare) din Legea nr. 10/2001".
Mai arată, contestatorii, că acest motiv de recurs se află înscris sub titlul generic: „în mod greşit Tribunalul Bucureşti a validat soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii în revendicare, formulată de V.G. şi F.A. împotriva pârâţilor M. şi T., întemeindu-se pe compararea titlurilor prezentate de părţi, procedeu care se plasează în afara cadrului legal de rezolvare a cauzei, reprezentat de legile care reglementează situaţia imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001" care grupează mai multe motive de recurs, între care şi pe cel citat mai sus.
Se susţine că, nici instanţa de apel şi nici cea de recurs nu au înţeles şi nu au răspuns la această critică fundamentată pe o problemă de drept hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
De asemenea, recurenţii arată că nu au susţinut că „acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun excede cadrului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001" cum greşit a reţinut Curtea de Apel în motivare la pagina 17 alin. (2) din hotărâre, că procedeul comparării de titluri contravine dispoziţiilor art. 480 C. civ., care se completează organic cu prevederile Legii nr. 10/2001, cum de fapt s-a statuat în mod constant şi prin practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În fine, contestatorii fac menţiunea că prin acest motiv de recurs nu au redus acţiunea în revendicare (acţiunea proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar) la compararea de titluri, comparare ce reprezintă numai un simplu mod de probatiune la care s-a recurs în trecut, din necesitatea de a suplini o lipsă a legii cu privire la calea de urmat în situaţia în care, într-un proces de revendicare imobiliară ambele părţi prezentau dovezi cu privire la bunul în litigiu, dovezi care nu erau decisive într-un sens sau altul.
Prin examinarea acestui motiv şi reţinerea lui ca fondat, pretins a fi omis de la cercetare, contestatorii susţin că s-ar fi ajuns la situaţia ca instanţa de recurs să constate că art. 480 C. civ. se completează cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială aplicabilă în cauză, respingându-se astfel ideea comparării de titluri.
La 6 decembrie 2007, reprezentantul contestatorilor-pârâţi M.F., M.C., T.D. şi T.D.B. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în raport cu dispoziţiile art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Constituţia României.
În susţinerea acestei excepţii, s-a învederat că Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civila, şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin hotărârile pronunţate au stabilit că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul statului fără titlu, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Se subliniază că, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 2l3/1998 contravine art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Constituţia României, care instituie competenţa excepţională şi exclusivă a Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra actelor normative cu putere de lege, atunci când conferă şi instanţelor judecătoreşti ordinare posibilitatea de a exercita acest control.
Totodată, contestatorii apreciază că voinţa legiuitorului nu poate constitui un argument în favoarea constituţionalităţii acestui articol de lege, întrucât Curtea Constituţională este chemată să cerceteze arbitrariul acestei voinţe a legiuitorului, atunci când Constituţia României este încălcată.
Continuând, învederează că cererea intitulată „Contestaţie în anulare" este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 Teza II C. proc. civ., întrucât instanţa de recurs a omis să examineze motivul de recurs ce viza aprecierea ca eronată a opiniei exprimate de către instanţa de apel, în sensul că art. 480 C. civ. exclude de la aplicare Legea nr. 10/2001, în cazul revendicărilor promovate de foştii proprietari.
Instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a reţinut că această excepţie invocată la unul din termenele de judecată ale contestaţiei în anulare, privitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în raport cu art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Constituţia României este inadmisibilă, având în vedere faza procesuală în care se află cauza (contestaţie în anulare) şi faptul că motivul contestaţiei în anulare întemeiat chiar pe dispoziţiile art. 318 Teza II C. proc. civ., nu are în vedere în mod explicit omisiunea cercetării de către instanţa de recurs a unor chestiuni incidente normelor a căror neconstituţionalitate se urmăreşte a fi constatată.
Împotriva încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, în dosar nr. 4626/2007, prin care a fost respinsă cererea contestatorilor (recurenţii din cauză) privind sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia neconstituţionalităţii art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 au declarat recurs pârâţii M.F., M.C., T.D. şi T.D.B.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia este inadmisibilă, deoarece, în opinia instanţei acest articol de lege nu are legătură cu motivele contestaţiei în anulare formulate de recurenţi împotriva deciziei nr. 271/R din 20 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Recursul este fondat în raport de cele ce urmează:
Motivul de recurs formulat de către contestatori şi pretins a fi omis în examinarea Curţii de Apel prin Decizia nr. 271/R din 20 aprilie 2007, împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare, a avut scopul să aducă în atenţia instanţei faptul că procedeul comparării de titluri la care s-a recurs cu ocazia judecăţii la fond şi, în apel, pornind de la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 ar fi inadmisibil în raport cu cadrul legislativ actual, reprezentat prin Legile nr. 10/2001 şi nr. 112/1995.
În aceste condiţii, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, considerat ca neconstituţional de către contestatori, are o legătură nemijlocită cu motivul de recurs invocat şi susţinut că nu a fost examinat de către instanţa investită.
În această situaţie, condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv aceea ca excepţia de neconstituţionalitate să se refere la o dispoziţie legală în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului este îndeplinită.
O astfel de excepţie poate fi invocată în orice fază procesuală.
Faţă de aceste aspecte, recursul declarat de pârâţii M.F., M.C., T.D. şi T.D.B. va fi admis, urmând să se caseze încheierea din 6 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti şi, reţinând admisibilitatea excepţiei invocate, va fi sesizată Curtea Constituţională pentru soluţionarea acesteia.
Cu privire la excepţia invocată de contestatori, se reţine că ei au arătat că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 contravine art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Constituţia României, care instituie competenţa excepţională şi exclusivă a Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra actelor normative cu putere de lege, atunci când conferă şi instanţelor ordinare această posibilitate de a exercita un asemenea control.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Conform art. 29 alin. (4) din lege, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere, care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Se constată că excepţia a fost invocată de către contestatorii, că are legătură cu obiectul cauzei, iar Curtea Constituţională nu a constatat anterior că prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 ar fi neconstituţionale.
Prin urmare, faţă de împrejurarea că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform alin. (5) al aceluiaşi articol, Înalta Curte va suspenda judecata cauzei până la pronunţarea Curţii Constituţionale şi va trimite cauza acesteia pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de contestatorii-pârâţi.
În ceea ce priveşte opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la excepţia invocată, formulată în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, se reţine că pârâţii-contestatori au criticat art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, susţinând că este contrar dispoziţiilor art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Constituţia României.
Excepţia este neîntemeiată, deoarece voinţa legiuitorului a fost ca „instanţele judecătoreşti să stabilească valabilitatea titlului de proprietate", conferind acestora posibilitatea de a exercita controlul cu privire la valabilitatea unui titlu, nefiind încălcată competenţa excepţională şi exclusivă a Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra actelor normative cu putere de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii M.F., M.C., T.D. şi T.D.B. împotriva încheierii din 6 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, pronunţată în dosar nr. 4626/2007.
Casează hotărârea recurată şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1354/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 937/2008. Civil → |
|---|
