ICCJ. Decizia nr. 1436/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1436
Dosar nr. 43772/3/200.
Şedinţa publică din 12 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1584 din 3 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta C.P., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general, a anulat dispoziţia nr. 4408 din 1 iulie 2005, a constatat existenţa dreptului reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii de 196.656 lei conform raportului de expertiză întocmit de expert P.R.C. şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie în privinţa dreptului reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin notificarea formulată de autoarea reclamantei J.I., în prezent decedată, au fost solicitate măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti.
Imobilul a aparţinut fostului soţ al notificatoarei, „care a figurat înscris cu suprafaţa de 241 mp teren şi construcţie", iar construcţia a fost demolată ulterior exproprierii. Ca urmare a modificărilor intervenite în zonă după expropriere, imobilul a fost identificat în prezent ca fiind amplasat pe Str. S. nr. 16, şi nu există vreo legătură între acest imobil şi fostul imobil care s-a aflat pe Str. S. nr. 16.
S-a mai reţinut, că numitului J.I., care a dobândit imobilul împreună cu fosta soţie, i-a fost stabilit dreptul la cota de 60% din bun, iar după decesul acestuia s-a realizat ieşirea din indiviziune cu privire la acest imobil, stabilindu-se dreptul soţiei supravieţuitoare J.I. la cota de ¼ şi al reclamantei la cota de ¾.
În prezent terenul este amenajat ca loc de joacă pentru copii.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită pentru cota de 60% din imobil, a cărei valoare stabilită de expert este de 196.656 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 360 A din 15 mai 2008, a respins apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe, reţinând că dispoziţia contestată fiind emisă de Primăria municipiului Bucureşti anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, raportului juridic nu îi este aplicabilă procedura administrativă de acordare a despăgubirilor instituită de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Dispoziţia rămâne supusă controlului instanţelor sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, iar în privinţa primirii de despăgubiri la momentul exproprierii, pârâta „trebuia să clarifice situaţia juridică a imobilului" atât la data preluării, cât şi la data soluţionării notificării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că nu poate fi de acord cu raţionamentul instanţei de apel, în condiţiile în care dispoziţia a fost contestată la mai mult de un an „de la apariţia Legii nr. 247/2005, act normativ de imediată aplicare", situaţie în care sunt incidente prevederile acestei legi, chiar dacă dispoziţia a fost emisă anterior. Esenţial în speţă este momentul înregistrării contestaţiei.
De aceea, se aplică dispoziţiile Titlului VII, Cap. 5, art. 16 ale Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului se stabileşte de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, „notificarea formulată prevalându-se pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale".
A susţinut recurentul, că prima instanţă era abilitată să stabilească dreptul la măsuri reparatorii, însă nu avea competenţă să stabilească şi cuantumul acestor despăgubiri.
Prima instanţă era obligată în virtutea rolului activ să dispună administrarea de probe pentru a se stabili fără echivoc dacă s-au acordat sau nu despăgubiri la momentul exproprierii, pentru a nu lăsa posibilitatea unei îmbogăţiri fără justă cauză a intimatei-reclamante. Cât timp instanţa a fost investită cu contestaţie, raţionamentul instanţei de apel că recurentul trebuia să clarifice acest aspect este eronat.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a cerut să se respingă recursul.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Susţinerea recurentului că în cauză sunt incidente prevederile Titlului VII, Cap. 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, deoarece contestaţia a fost formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu este întemeiată.
În privinţa imobilelor preluate prin expropriere, natura şi cuantumul măsurilor reparatorii se stabilesc în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001. Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor sunt însă stabilite prin art. 16 din Cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar data formulării contestaţiei nu are semnificaţie în privinţa aplicării acestor proceduri.
Esenţială pentru incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 este data emiterii dispoziţiei prin care s-a soluţionat notificarea. Dispoziţiile emise anterior Legii nr. 247/2005 (cum este cazul în speţă), atacate ulterior, în termenul prevăzut de lege, rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât au fost investite în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii lor, iar în baza principiului plenitudinii de competenţă, instanţele pot să se pronunţe asupra contestaţiilor, în limitele investirii lor, şi cu privire la întinderea măsurilor reparatorii.
Neîntemeiată este şi critica privitoare la eventualele despăgubiri încasate la momentul exproprierii.
În raport de prevederile art. 1169 C. civ., obligat să facă dovada susţinerii că la momentul exproprierii s-au plătit despăgubiri pentru imobilul care face obiectul pricinii era recurentul-pârât.
Or, acesta nu a depus la dosar înscrisuri care să ateste plata de despăgubiri şi nu a solicitat administrarea de probe pentru dovedirea acestei împrejurări.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.
Se va respinge şi cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată, deoarece aceasta nu a depus la dosar înscrisuri privind cheltuielile efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 360 A din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata C.J.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 186/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1427/2009. Civil → |
|---|
