ICCJ. Decizia nr. 2384/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2384/2009
Dosar nr.18736/3/200.
Şedinţa publică din 4 martie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea nr. 1492 din 17 octombrie 2005 B.E.J. D.D.C., M.L.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Bucureşti, (360 mp cu construcţie), de care autorii săi B.E. şi M.N. au fost deposedaţi de stat în mod abuziv, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Totodată, petenta a cerut repunerea în termenul de notificare, în condiţiile art. 103 C. proc. civ., susţinând că a aflat de existenţa acestui imobil în patrimoniul autorilor săi la data de 30 septembrie 2005, cu ocazia comunicării relaţiilor de A.P.A.P.S. Bucureşti.
Prin Decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, A.P.A.P.S. Bucureşti a respins notificarea, motivat de faptul că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. nu pot produce efecte juridice în cadrul procedurii administrative instituită prin acest act normativ.
Prin cererea înregistrată la 25 mai 2006, reclamanta M.L.M. a cerut anularea dispoziţiei, repunerea sa în termenul de notificare şi admiterea cererii de retrocedare a imobilului în litigiu, cu consecinţa obligării pârâtei să emită o decizie în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 16 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de repunere în termen şi contestaţia, a anulat Decizia nr. 200/2006 de pârâta şi obligat-o să restituie reclamantei imobilul solicitat.
Instanţa a reţinut că necunoaştere de către o persoană a existenţei unui bun în patrimoniul său nu poate constitui o cauză justificată de repunere în termen, dar că, în speţă, dat fiind contextul istoric în care s-a produs deposedarea şi multiplele transmisiuni succesorale, este de presupus că unii dintre moştenitori nu au putut lua cunoştinţă de totalitate bunurilor succesorale ale autorilor lor, motiv pentru care se justifică repunerea în termen.
Pe fond, instanţa a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, şi că el poate fi restituit în natură întrucât se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 99 din 7 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat, în tot, sentinţa în sensul că a respins cererea de repunere în termen şi contestaţia.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., anume contestatoarea nu a dovedit că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să depună în termen notificarea.
Instanţa a reţinut că împrejurarea invocată, anume necunoaşterea compunerii masei succesorale a autorilor săi, nu are legătură cu contextul istoric în care s-a produs deposedarea şi că reclamanta nu a indicat circumstanţe personale care să o fi împiedicat-o să ia cunoştinţă de această împrejurare, concluzia care rezidă din lucrările dosarului fiind aceea că a aflat întâmplător de existenţa imobilului în litigiu.
Reţinând şi că sancţiunea decăderii este prevăzută de lege din considerente de securitate juridică şi stabilitate a circuitului civil, instanţa de apel a dispus respingerea cererii de repunere în termen şi, pe cale de consecinţă, a contestaţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a susţinut că se impunea repunerea sa în termenul de notificare, în condiţiile art. 103 C. proc. civ.
Recurenta reiterează împrejurarea care a împiedicat-o să formuleze în termen notificare, anume faptul că nu a avut cunoştinţă despre existenţa acestui bun în patrimoniul autoarei sale, şi solicită a se observa că a invocat circumstanţe particulare de natură să justifice această măsură, anume existenţa a două transmisiuni succesorale, faptul că autoarea sa avea doar calitate de legatară universală a fostei proprietare şi că nefiind rudă de sânge aceasta nu avea cunoştinţe despre trecutul familiei B. şi a contextului istoric în care această familie a fost deposedată de bunuri, cu menţiunea că, deîndată ce a avut informaţii despre existenţa acestui imobil, a făcut cuvenitele demersuri pentru a declanşa procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Recurenta prezintă şi unele aspecte de fapt ale pricinii referitoare la identitatea imobilului şi la calitate sa de persoană îndreptăţită.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii judecătoreşti atacate.
Cu alte cuvinte, criticile formulate de către părţile nemulţumite prin intermediul acestei căi de atac trebuie să se sprijine pe conţinutul hotărârii judecătoreşti recurate.
Aşa fiind, cum instanţa de apel a dispus respingerea cererii de repunere în termenul de notificare şi, pe cale de consecinţă, contestaţia, Înalta Curte urmează a analiza numai criticile din recurs care se circumscriu chestiunii referitoare la natura termenului de notificare şi repunerea în termen.
Prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001 s-a reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în contextul istoric specific perioadei de timp arătată.
Potrivit art. 21 alin. (1) din lege, persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii aveau obligaţia să notifice cererea lor entităţii deţinătoare a imobilului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Termenul de notificare, cuprins între data de 14 februarie 2001 şi data de 14 februarie 2002, este un termen de decădere întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut termenul poate cere repunerea în termen.
Potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţa supusă analizei, reclamanta a solicitat la data de 17 octombrie 2005 repunerea în termenul de notificare care a expirat la data de 14 februarie 2002, invocând dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
Împrejurarea invocată de reclamantă pentru obţinerea repunerii în termen a fost aceea că nu a avut cunoştinţă până la data de 30 septembrie 2005 că imobilul în litigiu a aparţinut numitei B.M.N. (decedată la 17 aprilie 1987) a cărei legatară universală a fost autoarea sa, I.A.A. (decedată la 22 noiembrie 1990).
Or, necunoaşterea acestei stări de fapt îi este imputabilă şi atâta timp cât nu a invocat şi nu a probat că ar fi existat împrejurări mai presus de voinţa sa care să o fi împiedicat-o să facă cercetări şi să obţină informaţii cu privire la bunurile care au aparţinut autorilor săi, solicitarea de repunere în termen formulată de reclamantă nu poate fi primită.
Aspectele invocate în justificarea cererii, anume că deposedarea de către statul comunist s-ar fi realizat cu mulţi ani în urmă, că autoarea sa nu era rudă de sânge cu fosta proprietară a imobilului pe care a moştenit-o în calitate de legatară universală şi, respectiv, că au fost deschise două succesiuni de la momentul deposedării (în anul 1987 şi 1990) sunt împrejurări de fapt comune persoanelor îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în procedura legii de reparaţie şi nu prezintă caracteristicile unor împrejurări excepţionale şi fortuite, în sensul art. 103 C. proc. civ.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva deciziei nr. 99 din 7 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2399/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 23/2009. Civil → |
|---|
