ICCJ. Decizia nr. 2399/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2399/2009
Dosar nr. 47.271/3/2007
Şedinţa publică din 4 martie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani pârâtului L.L.A.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că pârâtul a fost returnat la data de 30 noiembrie 2007 din Belgia, astfel încât în raport de această împrejurare şi în baza acordului de readmisie încheiat cu această ţară şi ratificat prin HG nr. 825/1995 sunt întrunite cerinţele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în temeiul cărora au solicitat admiterea cererii introductive.
Prin sentinţa civilă nr. 431 din 4 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă că depunerea talonului de returnare şi a declaraţiei pârâtului, în care acesta nu recunoaşte încălcarea vreunei legi, nu pot constitui dovezi ale pericolului social care să justifice luarea unei măsuri grave, cum este restrângerea dreptului la liberă circulaţie.
Totodată, dreptul intern contravine dreptului comunitar, întrucât impune aplicarea unei restricţii bazate exclusiv pe consideraţii de ordin general (stoparea migraţiei), fără luarea în considerare a nici unui motiv referitor la conduita individuală a persoanei cu privire la care se solicită aplicarea restricţiei (în condiţiile în care nici măcar condamnările penale anterioare nu pot justifica prin ele însele aplicarea limitării).
Constatând că, în speţă, legea internă contravine legislaţiei comunitare şi că situaţia cauzei de faţă nu se încadrează în cazurile de excepţie care reglementează ca justificate limitările dreptului la liberă circulaţie, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca neîntemeiată şi respinsă ca atare.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 593 din 6 august 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa care a reţinut, în esenţă, că invocarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligaţiile generale ale cetăţenilor români pe perioada şederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanţă în condiţiile în care, în cauză nu s-a dovedit încălcarea normelor ale ordinei publice, a securităţii publice, ori de sănătate publică sau existenţa interesului public într-o societate democratică, pentru a justifica măsura restrictivă solicitată.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, ce reprezintă o interdicţie temporară de a călători în anumite state, impune o analiză riguroasă a îndeplinirii cerinţelor legale în materie, ce constituie o garanţie a respectării unui drept fundamental al cetăţenilor, consacrat de art. 25 din Constituţia României.
Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prima prisma ansamblului normelor comunitare în materie, sens în care invocând dispoziţiile Directivei 2004/38/CE, s-a reţinut că singura măsura expulzării de pe teritoriul statului belgian nu este prin ea însăşi suficientă pentru a se interzice dreptul la liberă circulaţie al unui cetăţean român pe teritoriul acestui stat, libertatea de circulaţie neputând fi îngrădită decât dacă situaţia invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată în unul din cazurile ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor şi care, în speţă, nu au fost dovedite.
Existenţa acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligaţia de a readmite cetăţenii săi care au fost expulzaţi de către statul parte la acord, dar nu poate justifica, în raport de considerentele reţinute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din statul respectiv.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că în raport de motivul returnării din Belgia, şedere ilegală, sunt întrunite cerinţele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd că restricţia solicitată poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.
S-a arătat că prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE.
Returnarea pârâtului a fost determinată de împrejurarea că acesta a încălcat ordinea juridică internă a statului membru şi fiind în culpă trebuie să suporte consecinţele faptelor sale.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, dreptul la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condiţiile şi pentru următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Rezultă, din dispoziţia legal enunţată, că instanţa poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie numai în condiţiile şi cu privire la persoanele expres menţionate, în funcţie de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.
Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu cele din Directiva Parlamentului şi Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituţia României, interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile pactelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele şi tratatele ratificate de România, având prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetăţenilor Uniunii Europene sau a membrilor lor de familie li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulaţie şi rezidenţa trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.
Normele internaţionale menţionate prevăd, deci, în mod expres şi limitativ situaţiile în care se poate restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice, apreciate în funcţie de conduita proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza unui acord de readmisie, fără nici o distincţie în ceea ce priveşte conduita persoanei în cauză, respectiv dacă prezenţa acesteia în statul din care a fost returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a acelui stat.
Se constată, deci, că norma internă este parţial incompatibilă cu normele internaţionale în materie aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în măsura în care permite restrângerea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români care au fost returnaţi dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte situaţii decât acelea în care prezenţa cetăţenilor români în statul din care au fost returnaţi ar constitui o ameninţare la ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică a acelui stat.
Ca atare, norma internă trebuie aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în condiţii ce lezează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, pentru fapte sau situaţii ce au condus la încălcări grave ale ordinii, siguranţei sau sănătăţii publice.
Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetăţean român dispusă de autorităţile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situaţiei concrete a cetăţeanului în cauză.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Belgiei cu motivarea că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Belgiei în baza unui acord de readmisie, pentru că a încălcat dreptul de şedere pe teritoriul acestui stat, aceeaşi motivare fiind reluată şi în recurs pentru a se susţine că cererea de chemare în judecată trebuia admisă.
În acord cu această motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâtul a fost returnat la data de 30 noiembrie 2007, din Belgia, pentru şedere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Belgia.
Nu a fost administrată de către recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, de natură a aduce atingere ordinii publice, securităţii publice ori sănătăţii publice a statului din care a fost returnat.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea din Belgia referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pentru a se putea admite acţiunea cu care recurenta reclamantă a învestit instanţa.
În concluzie, urmează a se reţine că, în contextul probator cauzei, instanţa de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia restrângerii dreptului la liberă circulaţie atunci când a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Belgia.
Aşa fiind, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 593 din 6 august 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2400/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2384/2009. Civil → |
|---|
