ICCJ. Decizia nr. 9897/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9897/2009
Dosar nr. 828/102/200.
Şedinţa publică din 4 decembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 896 din 11 iunie 2007 pronunţată în dosarul nr. 828/102/2007, Tribunalul Mureş, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâta R.A.G.C.L. REGHIN, constatând, în considerente, că dispoziţia nr. 69 din 19 februarie 2007 emisă de pârâtă este legală, deoarece reclamantul nu poate beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp o altă persoană decât autorul său a fost deposedată în mod abuziv de imobilul ce constituie obiectul prezentei cauze.
Astfel, naţionalizarea imobilului a operat, în baza Decretului nr. 111/1951, în dauna numitului H.F., ce figura ca proprietar în anul 1945, la data împroprietăririi unchiului reclamantului, L.I., cu teren şi construcţia în litigiu, în temeiul Decretului – lege nr. 187/1945 al Guvernului Petru Groza.
Actul intitulat „Titlu de proprietate" de care se prevalează reclamantul a fost unul abuziv, care nu-l legitimează a beneficia de Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cuvenindu-se, eventual, lui H.F. sau succesorilor lui.
Totodată, s-a apreciat că dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, deoarece se referă strict la terenuri.
Apelul declarat împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 75/A din 9 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Târgu – Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a constatat că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor beneficiare a măsurilor reparatorii, prevăzută de art. 3 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care naţionalizarea a operat abia în anul 1958, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară, aşadar, după emiterea titlului de proprietate în favoarea autorului reclamantului, moment la care statul nu putea transmite un drept pe care nu îl deţinea.
De asemenea, nu a fost dovedită preluarea abuzivă a imobilului de la autorul reclamantului, martorul audiat în cauză declarând că L.I. a locuit o perioadă în imobilul în litigiu, fără a confirma afirmaţia reclamantului în sensul că ar fi fost obligat să părăsească imobilul.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- La nivelul anului 1945, imobilele abandonate de proprietarii tabulari erau considerate expropriate de către autorităţile statului.
Întrucât în regimul de carte funciară reglementat de Decretul – lege nr. 115/1938, exproprierea reprezintă o modalitate extratabulară de dobândire a dreptului de proprietate, conform art. 26, se poate considera că statul a devenit proprietar asupra imobilului astfel preluat de la fostul titular considerat „absenteist" în anul 1945, fără a fi fost necesară înscrierea exproprierii în cartea funciară.
Ca atare, antecesorul reclamantului, L.I., a fost împroprietărit legal, iar naţionalizarea menţionată în cartea funciară ca având loc în anul 1958 l-a vizat pe acesta, nu pe fostul proprietar H.F.
- Scriptic, şirul acestor operaţiuni se poate doar deduce din actele întocmite, în condiţiile în care cartea funciară nr. 2347 Reghin lipseşte din inventarul instituţiilor abilitate, situaţie ce nu poate fi imputată reclamantului. În aceste condiţii, prezentarea de către intimată a unei pretinse situaţii din C.F. nr. 2347 Reghin din anii 1947 – 1949 este neconcludentă, cât timp lipseşte însăşi cartea funciară, iar pe de altă parte, nu reflectă operaţiunile efectuate în perioada 1947 – 1949.
- Titlul de proprietate este opozabil statului, ale cărui autorităţi l-au emis, astfel încât statul nu poate invoca nici nelegalitatea împroprietăririi, cât timp aceasta s-a realizat în baza reformei agrare efectuate de guvernul anilor 1945 – 1947, iar titlul de proprietate al antecesorului reclamantului nu a fost declarat nelegal şi nici inopozabilitatea dreptului dobândit prin împroprietărire, pe motiv de neînscriere în cartea funciară.
- În mod greşit, s-a apreciat că nu este incident art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cel puţin din considerente de identitate juridică, o expropriere abuzivă a aceluiaşi imobil impunând o dublă reparaţie.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu toate că recurentul a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analizarea acestora exclusiv din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, referitor la calitatea de persoană îndreptăţită şi dovada dreptului de proprietate în contextul Legii nr. 10/2001.
Nu s-a formulat în concret nicio critică referitoare la calitatea argumentării deciziei de apel, de natura celor descrise în art. 304 pct. 7, respectiv absenţa motivelor care au condus la adoptarea soluţiei ori existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricini.
În ceea ce priveşte cazul din art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi).
În speţă, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile contestatorului; or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci de modul de aplicare a legii în legătură cu condiţiile de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor îndreptăţite.
În contextul modului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că, în mod corect, prin Decizia recurată s-a apreciat că reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor ce pot beneficia de măsuri reparatorii, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, respectiv titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Instanţa de apel a stabilit că imobilul în litigiu – situat în Reghin, înscris în C.F. 5414, nr. top 1153 – a reprezentat proprietatea lui H.F. şi a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951, preluarea efectivă operând abia în anul 1958, conform menţiunilor din cartea funciară.
Această situaţie de fapt, conturată pe baza probatoriului administrat, nu poate fi reevaluată de către această instanţă de control judiciar, deoarece atare operaţiune nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile descrise în art. 304 C. proc. civ., ce vizează strict legalitatea, şi nu temeinicia hotărârii recurate.
Singurul caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin OUG nr. 138/2000, astfel încât, la data soluţionării prezentei cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situaţiei de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate.
Ca atare, nu pot fi primite criticile ce conţin referiri la elemente faptice sau la aprecierea dovezilor depuse la dosar, respectiv primele două motive, astfel cum au fost înfăţişate în prezentele considerente.
Astfel, primul motiv tinde la schimbarea stării de fapt, în sensul că ar fi avut loc două preluări succesive de către stat a imobilului, cea dintâi, de la H.F., iar cea de-a doua, de la autorul reclamantului, şi nu o singură preluare, cea din 1958, în baza Decretului nr. 111/1951, de la proprietarul tabular H.F.
Cel de-al doilea motiv, de asemenea, va fi înlăturat, întrucât este de natură să repună în discuţie mijloacele de probă administrate, respectiv evidenţele de carte funciară, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a contestat că H.F. a fost cel înscris ca proprietar tabular.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate al autorului reclamantului, L.I., sunt nerelevante susţinerile din motivarea recursului referitoare la legalitatea împroprietăririi operate în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară, întrucât instanţa de apel nu a reţinut argumente de această natură.
Ceea ce s-a reţinut prin Decizia recurată cu privire la acest titlu, este faptul că nu era apt a produce efectul constituirii dreptului de proprietate în favoarea lui L.I., întrucât statul nu era proprietar al imobilului în anul 1947, când s-a realizat împroprietărirea, din moment ce preluarea a fost menţionată în cartea funciară ca având loc în anul 1958.
Această apreciere nu prezintă importanţă în planul valabilităţii actului juridic intitulat „titlu de proprietate", astfel cum pretinde recurentul că reiese din Decizia de apel, deoarece instanţa de judecată nu a fost învestită în acest sens, ci al dovedirii dreptului pretins a fi fost constituit, în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001.
Dovada dreptului de proprietate trebuia realizată în condiţiile art. 23 din lege, astfel cum este explicitat prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007, prin înfăţişarea titlului translativ ori constitutiv al dreptului de proprietate sau, în regimul cărţii funciare reglementat de Decretul – lege nr. 115/1938, a extrasului de cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului, acte prin care se face dovada existenţei şi întinderii dreptului în patrimoniul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul – lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voinţă al părţilor asupra constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară.
Alin. ultim din aceeaşi normă prevede că acelaşi efect îl produce o decizie a autorităţii administrative.
Ca atare, pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza unui act translativ sau constitutiv al dreptului sau a unei decizii a autorităţii administrative, era necesară întabularea, care avea loc doar în urma acordului de voinţă al proprietarului imobilului, după caz, şi al dobânditorului, în ipoteza contractelor.
Aşadar, numai actele juridice încheiate de proprietarul imobilului puteau permite înscrierea dreptului terţului în cartea funciară, cu efectul dobândirii dreptului în patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de art. 19 pct. 1 din Decretul – lege nr. 115/1938, potrivit căruia „Înscrierea unui drept se poate săvârşi numai…împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută".
Ca atare, cât timp statul, care a emis titlul de împroprietărire, a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1958, înscrierea dreptului pe numele autorului reclamantului era exclusă până la acel moment, cu efectul că acesta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Această apreciere se plasează în contextul stării de fapt deja reţinute, imposibil de reevaluat în acest stadiu procesual, anume că preluarea din 1958 a fost singura operată de stat, împotriva proprietarului tabular H.F., fiind înlăturate susţinerile recurentului în sensul că au existat două preluări succesive.
Este adevărat că, astfel cum arată şi recurentul, în caz de expropriere, dobândirea dreptului operează independent de înscriere (art. 26), acest efect fiind extins în doctrină în privinţa tuturor modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate de stat, inclusiv a naţionalizării.
Acest aspect este însă, nerelevant în speţă, deoarece, pe de o parte, vizează situaţia în care preluarea imobilului de către stat de la proprietarul tabular H.F. ar fi operat înainte de data înscrierii dreptului statului în cartea funciară – 1958, ceea ce nu poate fi acceptat, din moment ce nu poate fi reevaluată starea de fapt reţinută de instanţa de apel.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite o atare preluare anterioară anului 1958, cu consecinţa că statul ar fi transmis un drept aflat în patrimoniul său, pentru dobândirea valabilă a dreptului de către terţ de la stat, era necesară înscrierea dreptului statului, conform art. 26 teza ultimă, cât şi a dreptului terţului, conform art. 17, în cazul acestuia, întabularea având efect constitutiv; or, cât timp dreptul statului a fost înscris abia în 1958, tot nu ar fi fost posibilă înscrierea dreptului persoanei fizice împroprietărite de stat.
Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut că autorităţile statului nu pot invoca inopozabilitatea, urmare a neînscrierii în cartea funciară, a dreptului constituit printr-un act emis de o autoritate administrativă.
Această susţinere nu are suport deoarece, în cauză, nerecunoaşterea dreptului de proprietate al autorului reclamantului este consecinţa neîndeplinirii cerinţelor Legii nr. 10/2001 pentru dovedirea dreptului, nu a invocării inopozabilităţii dreptului de către persoana care l-a transmis sau constituit.
Or, cât timp autorul reclamantului nici măcar nu şi-ar fi putut înscrie dreptul în cartea funciară, cu atât mai puţin să fi procedat efectiv la o asemenea operaţiune, nu se poate considera că L.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, reclamantul neavând vocaţie la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În absenţa înscrierii dreptului în cartea funciară, reclamantul s-ar fi putut prevala în cauză de prezumţia legală de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Or, instanţa de apel a reţinut în fapt că imobilul nu a fost preluat de la autorul reclamantului, caz în care art. 24 nu este incident în cauză.
Nici referirile la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din lege, conţinute de cel din urmă motiv de recurs, nu sunt pertinente în privinţa calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Pe de o parte, această normă vizează situaţia terenurilor libere situate în intravilan, aplicarea sa neputând fi extinsă prin interpretare logică, pentru identitate de raţiune, la situaţia construcţiilor, după cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, din moment ce legiuitorul a intenţionat să sublinieze regimul juridic al unei ipoteze de excepţie; or, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Pe de altă parte, norma se referă la situaţia a două preluări abuzive succesive operate de stat, cu consecinţa existenţei a două persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, or, în speţă, după cum s-a arătat, a existat o singură preluare abuzivă în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, de la proprietarul tabular H.F., ceea ce înseamnă lipsa oricărei legături cu speţa a normei în discuţie.
Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel nu a dat eficienţă titlului de proprietate prezentat de reclamant, în absenţa înscrierii dreptului autorului în cartea funciară şi, mai ales, a imposibilităţii acestei înscrieri în contextul arătat, constatând că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 75 /A din data de 9 octombrie 2008 pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9923/2009. Civil. Validare poprire. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 9883/2009. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs → |
|---|
