ICCJ. Decizia nr. 9972/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9972/2009
Dosar nr. 5433/1/2009
Şedinţa publică din 8 decembrie 2009
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
P.I. a formulat la 1 februarie 2006 o contestaţie împotriva dispoziţiei 55/2004 emisă de Primarul municipiului Alba Iulia prin care i s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilelor înscrise în C.F. 112 Alba Iulia şi C.F. 2281 Alba Iulia.
Tribunalul Alba prin sentinţa civilă nr. 193 din 8 martie 2006 a respins acţiunea ca tardivă.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 200 A din 15 iunie 2006 a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba (Decizia a devenit invocabilă prin Decizia civilă nr. 6902 din 19 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins recursul pârâtei împotriva deciziei nr. 200 A/2006).
Tribunalul Alba, rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 1779 din 17 decembrie 2008, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 55 din 10 februarie 2004 şi a obligat pe pârâţii Primarul şi Primăria Alba Iulia la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 112 Alba Iulia nr. top 226/2/1/I identificat conform raportului de expertiză (completat) V.G. şi de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru restul imobilului înscris iniţial în C.F. 112 Alba Iulia nr. top 226, 227 şi C.F. 2291 Alba Iulia, nr. top 228/1, 229/1 şi imposibil de restituit în natură.
Au fost obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2785 lei către reclamant.
În considerentele sentinţei instanţa a constatat următoarele:
Imobilul situat în Alba Iulia proprietatea lui R.G. a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 80 din tabelul anexă).
Reclamantul împreună cu ceilalţi notificatori au calitatea de moştenitori legali în calitate de fii şi nepoţi ai proprietarului deposedat.
Judecătoria Alba Iulia prin sentinţa civilă nr. 1704/1994 a constatat nulitatea absolută a înscrierii de la poziţia 80 din tabelul nr. 10503 din 30 iunie 1950 privitor la imobilul proprietatea lui R.G., soluţie menţinută prin Decizia nr. 790/A/1994.
Imobilul revendicat a fost individualizat scriptic în C.F. şi faptic pe teren prin expertiza efectuată de expert V.G.
S-a reţinut, potrivit raportului de expertiză că singura parcelă care se mai găseşte în proprietatea Statului Român este cea numerotată cu nr. top 226/2/1/I (magazin şi teren aferent) restul parcelelor fiind transcrise în favoarea proprietarilor S.A., T. şi familia R.
S-a reţinut că reclamantul şi-a justificat calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 4 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001 şi a produs probe pentru justificarea preluării abuzive conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că s-a constatat că el este îndreptăţit să primească în natură parcela liberă şi despăgubiri băneşti pentru imobil pentru restul din imobil imposibil de restituit în natură.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 83/A din 23 aprilie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Alba Iulia prin primar, cu obligarea acesteia la 2390 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a considerat nefondate criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reţinând o conduită procesuală din partea pârâtei care, în raport de admiterea acţiunii a impus obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel s-a constatat că apelanta a declarat recurs la 4 decembrie 2006 împotriva deciziei Curţii de apel prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare împrejurare care a determinat reluarea judecării în anul 2008.
În cursul rejudecării s-a reţinut că prin notele de şedinţă pârâta a susţinut că nu mai este posibilă restituirea în natură dar că nu se opune la capetele de cerere 1 şi 2 din acţiuni această poziţie fiind exprimată la 10 decembrie 2008 cu ocazia dezbaterilor în fond, după ce reclamantul a achitat onorariu de expertiză prin care s-a făcut dovada, contrar celor susţinute de pârâtă, că există posibilitatea restituirii în natură cât priveşte imobilul din C.F. 112 Alba Iulia, nr. top 226/2/1/I.
În raport de această situaţie de fapt instanţa a apreciat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de recunoaşterea pretenţiilor la prima zi de înfăţişare iar necomunicare precizării făcută ulterior de contestator către pârâtă nu este de natură să împiedice acordarea cheltuielilor de judecată.
Nici critica referitoare la greşita acordare a tuturor cheltuielilor de judecată nu a fost primită, pentru că aprecierea s-a făcut nu în raport de imobilul restituit în natură ci de admiterea în totalitate a contestaţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Alba Iulia prin primar.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a arătat că pârâta nu s-a opus la admiterea acţiunii, cheltuielile reclamantului această declaraţie fiind făcută după pronunţarea deciziei 6902/2007 a ÎCCJ. S-a mai susţinut că întreaga argumentaţie a sentinţei se bazează pe precizarea de acţiune a reclamantului care nu a fost comunicată pârâtei şi de altfel această precizare trebuie discutată sub aspectul tardivei ei depuneri la dosar, la un an după formularea acţiunii şi fără să fie pusă în discuţia părţilor.
S-a criticat şi faptul că nu s-a comunicat pârâtei întâmpinarea depusă de avocata reclamantului în instanţă în şedinţa din 23 aprilie 2009.
S-a criticat că s-au acordat în totalitate cheltuieli de judecată deşi expertiza a indicat că se poate proceda la o asemenea recuperare numai parţial.
S-a mai criticat faptul că deşi acţiunea a fost îndreptată împotriva primarului, instanţele au introdus în dispozitivul hotărârilor din oficiu Primăria Municipiului Alba Iulia încălcându-se principiul dreptului de dispoziţie al părţilor şi neobservând că potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 Primăria nu are calitate procesuală pasivă.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
În cauză pârâtul a căzut în pretenţii, instanţele obligându-l să emită dispoziţie de restituire în natură pentru partea din imobil care poate fi restituită şi să acorde despăgubiri pentru restul imobilului.
De la regula înscrisă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., codul îngăduie exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată numai în cazul expres prevăzut de art. 275 C. proc. civ. „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
În sfârşit art. 276 C. proc. civ. instituie posibilitatea ca instanţa să aprecieze în ce măsură cheltuielile pentru pretenţiile admise în parte pot fi puse în sarcina părţii care a căzut în pretenţii sau pot fi compensate.
Instanţa de apel a reţinut corect poziţia procesuală a pârâtului şi în raport de aceasta a admis cererea de cheltuieli de judecată.
Pretenţiile reclamantului nu au fost recunoscute nici în faza administrativă (când i s-a respins notificarea pentru lipsa dovezilor) deşi petentul la 20 ianuarie 2006 a cerut informaţii despre stadiul soluţionării cererii sale, ocazie cu care a comunicat şi noua sa adresă) şi nici în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale.
Cât priveşte poziţia procesuală în al doilea ciclu al judecării fondului cauzei, este de observat că la nici un termen din cele 11 acordate în cauză, la care pârâtul a fost reprezentat, acesta nu şi-a exprimat o altă opinie faţă de cea cuprinsă în Decizia de respingere a notificării. Mai mult decât atât a participat la administrarea probelor – acte, expertiză.
În mod corect nu s-a luat în consideraţie, cât priveşte o eventuală exonerare sau reducere a plăţii cheltuielilor de judecată, că acordul cu capetele 1 şi 2 din acţiunea exprimată de pârât în notele de şedinţă aflate în dosar la filele 127 – 128, ar reprezenta o recunoaştere a pretenţiei reclamantului, având în vedere rigorile art. 275 C. proc. civ., de altfel în ultima frază din aceste „note de şedinţă" poziţia pârâtului este incertă, „soluţia o lăsăm la aprecierea instanţei".
În mod corect s-a apreciat că nu a fost necesar să se comunice „precizarea la acţiune" formulată înainte de intrarea în dezbateri reprezentantul reclamantului având în vedere că a depus această „precizare" cu titlu de concluzii scrise după cum s-a menţionat în mod expres în încheierea şedinţei de dezbateri a fondului (10 decembrie 2008).
Sub acest aspect criticile referitoare la nepunerea în discuţia părţilor o atare precizare care nu se putea face la acel moment sunt cel puţin neîntemeiate în drept şi fapt, dacă nu inadmisibile în raport de invocarea lor pentru prima dată, omisio medio, în recurs.
Acţiunea a fost în întregime admisă, indiferent de modalitatea de soluţionare a notificării – dedusă din aplicare regulilor expres prevăzute de Legea nr. 10/2001 – şi ca urmare, în mod corect instanţa a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces reclamantului.
Cât priveşte critica referitoare la individualizarea pârâtului Primarul şi nu Primăria cum greşit au consemnat instanţele, este de remarcat în primul rând că recursul este formulat de Primărie prin Primar.
În al doilea rând este de observat că această critică este de asemenea formulată omisio medio dar şi nefondată.
Raporturile de reprezentare deduse atât din Legea nr. 10/2001 cât şi din Legea nr. 215/2001 administraţiei publice locale sunt clare în sensul că primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie. De altfel în încheierile de şedinţă din dosar în care se consemnează „Primăria prin consilier juridic", s-a confirmat şi de către pârât această reprezentare.
Constatând că în cauză s-au dovedit cheltuielile făcute de intimatul reclamant în recurs şi anume onorariul avocatului ales, 3570 lei, conform chitanţei nr. 1973 din 30 noiembrie 2009 aflată la dosar la fila 13 în temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul la plata acestei sume către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Constatând că în cauză nu s-a dovedit motivul de recurs invocat şi văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Primăria Municipiului Alba Iulia prin Primar împotriva deciziei nr. 83/A din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la 3570 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9988/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9965/2009. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
