Constatare nevalabilitate titlul stat. Imobil. Punere în posesie.
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA aVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1928/2010
Dosar nr. 23962/3/2007
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 523 din 14 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâţii M.F., SC F. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi în consecinţă s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, pârâtul M.F. a fost obligat să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie locuinţa situată în Bucureşti, sector 2 şi terenul în suprafaţă de 35,5 mp, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare din 19 noiembrie 1996.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a fost obligat să restituie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 315 mp (din acte) şi construcţia edificată pe acesta, astfel cum a fost identificată prin expertiza efectuată în cauză de expert O.C., cu excepţia apartamentului şi a terenului aferent, înstrăinate prin contractul de vânzare - cumpărare din 19 noiembrie 1996 şi apartamentul şi a terenului aferent în suprafaţă de 108 mp înstrăinate de reclamant prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 mai 1949 de fostul Tribunal Ilfov, secţia a I- a civilă, comercială.
Totodată a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC F. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că deşi ambele părţi deţin bunuri în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile în care bunul a fost înstrăinat, deşi exista o cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul este cel care ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând ca paratul să obţină de la stat despăgubiri.
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea părţii din imobil care nu a făcut obiectul unor înstrăinări, instanţa a constatat că fiind investită cu o cerere de soluţionare direct în instanţă a notificării nesoluţionate în baza Legii nr. 10/2001 de unitatea deţinătoare, neţinând cont şi de decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este posibilă obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General la restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 315 mp şi construcţia edificată pe acesta cu excepţia apartamentelor şi a terenului aferent în suprafaţă de 108 mp înstrăinate de reclamant prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 mai 1949 de fostul Tribunal Ilfov, secţia a I- a civilă comercială.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General cât şi pârâtul M.F.
Prin Decizia civilă nr. 49 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis apelul pârâtului M.F. s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii în revendicare faţă de punctul M.F. şi s-a respins ca nefondat apelul Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General, reţinându-se următoarele considerente:
În condiţiile în care titlul de proprietate al pârâtului M.F. nu a fost anulat, dreptul la acţiune fiind prescris potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici valabilitatea şi nici reaua credinţă a pârâtului M.F. nu mai poate fi pusă în discuţie titlul acestuia fiind consolidat ca efect al dispoziţiilor legale.
În speţă, obiectul şi cauza (temeiul juridic) al cererii formulate de reclamant nu justifică în nici un mod calificarea cererii, ea fiind una întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., adică formulată în procedura de drept comun cu toate consecinţele specifice unei atari calificări, întrucât reclamanta a dedus judecăţii o contestaţie în procedura Legii nr. 10/2001 chiar dacă până în prezent notificarea nu a fost soluţionată.
Neatacarea actului în termenul de prescripţie exclude orice posibilitate a fostului proprietar de redobândire a proprietăţii imobilului de care a fost deposedat.
Deşi s-ar putea invoca existenţa consecinţelor grave întrucât ar priva pe fostul proprietar de bunul său fără a primi vreo despăgubire totuşi, pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptăţită este o măsură justificată fiind legală, constituţională, convenţională şi proporţională, deoarece conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar nevalorificarea dreptului în termenele de prescripţie poate atrage chiar pierderea lui.
În acest sens deşi se reţine că art. 18 lit. d) (actualmente c) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului, cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995 această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
În consecinţă, instanţa a admis apelul formulat de apelantul M.F. a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins cererea de revendicare faţă de acesta.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. intimatul C.D. a fost obligat la 1.500 lei cheltuieli de judecată către apelantul M.F.
În ceea ce priveşte apelul Primăria Municipiului Bucureşti instanţa a constatat că este nefondat pentru considerentele următoare:
Interesul reclamantului în a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului exista, semnificaţia acestei constatări regăsindu-se în sfera măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, dacă în cazul preluării abuzive fără titlu valabil, persoanele, foste proprietare, îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire (art. 2 alin. (2) din Lege) pentru imobilele preluate abuziv dar cu titlu valabil, se prevăd variate măsuri reparatorii, prioritar restituirea în natură în funcţie de anumite stări de fapt şi de drept expres reglementate.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Bucureşti în acţiunea reclamantului aceasta este justificată în ceea ce priveşte partea de imobil nevândută chiriaşilor şi prin urmare posesia acestora aparţinând statului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul C.D. cât şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenta Primăria Municipiului Bucureşti a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel făcând o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Se susţine că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 competenţa de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat vecine Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Imobilul din litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 iar vânzarea lui a fost făcută în condiţiile Legii nr. 112/1995, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Or, susţine recurenta, raportat la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate cerinţele art. 948 C. civ., contractul fiind astfel perfect valabil.
Se mai învederează că nu a fost răsturnată prezumţia relativă a bunei credinţe şi de altfel, reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul subdobânditor a fost de rea credinţă.
Recurenta mai susţine că nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare - cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât nu poate fi invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze valabilitatea actului juridic.
Recurentul C.D. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în sensul respingerii apelului.
Astfel se susţine că instanţa de apel a apreciat greşit actul dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cii aplicarea greşită a legii.
Cum antecesorul său T.C. făcea parte din categoria persoanelor excluse de la naţionalizare, susţine recurentul, imobilul din litigiu a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar la momentul vânzării lui statul era „non doninus" şi nu avea calitatea cerută de lege pentru perfectarea vânzării.
În ce priveşte situaţia terenului aferent construcţiei, reclamantul susţine că instanţa a omis să se pronunţe asupra acestei chestiuni, motiv pentru care solicită recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra terenului aferent clădirii edificate de autorul său.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din 04 ianuarie 2008 - fila 21 Dosar nr. 23962/3/2007 a Tribunalului Bucureşti.
Astfel s-a reţinut că termenul de prescripţie faţă de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a împlinit la 14 august 2002.
Din perspectiva admiterii excepţiei privind prescripţia dreptului la acţiune, contractul de vânzare - cumpărare al pârâtului M.F. nefiind anulat, într-adevăr nu mai poate fi analizată nici buna sau reaua credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Ca atare apreciind incidenţa prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune prin prisma dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, valabilitatea titlului petentului M.F. nu mai poate constitui obiect al examinării lui de către instanţă.
În aceste condiţii a neatacării contractului de vânzare - cumpărare în termenul legal de prescripţie, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De altfel este de reţinut că reclamantul nu a uzat de calea de atac a apelului pentru înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ce fusese admisă de instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din 04 ianuarie 2008.
Din această perspectivă este de observat că neexercitând calea de atac a apelului, reclamantul nu poate ridica în recurs problema omisiunii instanţei de a se pronunţa cu privire la suprafaţa de teren aferentă clădirii edificată de autorul său.
Recursul nu poate fi exercitat „onisso medio", adică trecând peste calea de atac a apelului.
Or, faţă de cele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
În ce priveşte recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, instanţa reţine că şi acesta este nefondat raportat la obiectul acţiunii, la faptul că notificarea reclamantului nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind astfel incidente dispoziţiile Deciziei nr. 202007 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, cum de altfel s-a reţinut chiar de către instanţa de fond.
Astfel, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dată în recurs în interesul legii, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Ca urmare, în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra notificării, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se impune ca instanţa investită să evoce fondul şi să constate dacă este sau nu întemeiată notificarea.
Or, în raport cu reglementările de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti nu este restrânsă chiar la o prerogativă formală de a dispune emiterea dispoziţiei privind soluţionarea notificării, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, (nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală), să dispună direct asupra fondului notificării.
Astfel lipsa răspunsului unităţii notificate echivalează cu refuzul de soluţionare a notificării, ceea ce determină incidenţa dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din perspectiva acestor dispoziţii obligatorii, susţinerile recurentei sunt nefondate.
Faţă de actele de la filele 16 - 21 Dosar nr. 5010/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii prin prima dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cum, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de reclamantul C.D. şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti - prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 49 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2010.
| ← Restituire în natură teren și apartament. | Obligarea primăriei să răspundă la notificare. Pretenții → |
|---|
