ICCJ. Decizia nr. 1056/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1056/2010
Dosar nr. 7812/2/2006
Şedinţa din 18 februarie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, la data de 22 noiembrie 2005, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta C.L. Fundulea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a chemat în judecată pe pârâţii I.N.C.D.A. Fundulea, P.M.M., M. I., M.I., C.M.A.A., M.C.M. M.E., M.D.N. şi M.L.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziilor nr. 162, 163, 165 şi 166, emise la data de 04 octombrie 2005 de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea, cu încălcarea competenţei materiale prevăzute în favoarea sa de dispoziţiile art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numitul Ţ. A., care a solicitat anularea deciziei nr. 166 din 04 octombrie 2005, emisă de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea cu încălcarea competenţei materiale prevăzute în favoarea reclamantei de dispoziţiile art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005, precum şi cu nesocotirea dreptului său de persoană îndreptăţită la restituire, alături de pârâta M.L.A., în favoarea căreia s-a emis dispoziţia atacată, drept decurgând din formularea unei notificări separate, în calitate de moştenitor al autorului comun M.C.
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa civilă nr. 811 din 17 mai 2006, a respins atât acţiunea principală, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu, pentru următoarele considerente:
Prin deciziile atacate, pârâta I.N.C.D.A. Fundulea s-a pronunţat pe fondul notificărilor formulate în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 de pârâţii persoane fizice. Aceştia adresaseră iniţial notificările reclamantei, care i-a îndrumat către persoana juridică deţinătoare a imobilului, respectiv pârâta I.N.C.D.A. Fundulea.
Această pârâtă a constatat că notificatorii au calitatea de persoane îndreptăţite, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr. 10/2001, prin însăşi titlul său, are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foştii proprietari, persoane fizice şi juridice, ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din conţinutul art. 3 se poate deduce că aceştia şi numai aceştia sunt destinatarii şi beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale. Foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluşi în expresia „persoane îndreptăţite” prevăzută de art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege şi tot ei sunt legitimaţi, în cazul în care sunt interesaţi, să conteste în instanţă dispoziţia organului administrativ. În aceeaşi ordine de idei, art. 24 alin. (7) din aceeaşi lege, prevede că dacă oferta de restituire (prin echivalent) este refuzată, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Prin urmare, dreptul la acţiune aparţine în exclusivitate „persoanei îndreptăţite” numai dacă oferta de restituire în echivalent este refuzată.
Nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terţe persoane, în afara fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor.
În speţă, reclamanta a solicitat în calitate de terţă persoană anularea deciziilor administrative de restituire, motivat de faptul că au fost emise de o persoană juridică care nu mai avea competenţă materială în soluţionarea notificărilor, susţinând că această competentă i-ar reveni ei, fără însă să poată face dovada că imobilele pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent sunt altele decât cele prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Soluţia primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 488/ A din 19 iunie 2008, a respins apelurile declarate de reclamantă şi intervenient, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut, în ceea ce priveşte excepţiile ridicate în cauză, respectiv excepţiile lipsei de interes, lipsei termenului legal al cererii, lipsei competenţei materiale şi lipsei calităţii procesuale a reclamantei, că acestea au fost respinse prin încheierea de şedinţă din 17 februarie 2006, care face parte integrantă din sentinţa pronunţată în primă instanţă.
Pe fondul cauzei, curtea şi-a însuşit motivarea primei instanţe, reţinând, prin raportare la dispoziţiile art. 3, art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, că dreptul la acţiune aparţine în exclusivitate „persoanei îndreptăţite”, şi anume foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moştenitorilor acestora.
De asemenea, s-a reţinut că nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care să confere unei terţe persoane, în afara fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanta şi intervenientul.
I. Recurenta-reclamantă a invocat greşita confirmare în apel a sentinţei primei instanţe, în condiţiile în care prin această sentinţă pricina a fost soluţionată pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, fără ca respectiva excepţie să fi fost invocată, din oficiu, de către instanţă.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a contestat legalitatea soluţiei de respingere a acţiunii pentru lipsa calităţii sale procesuale active, pronunţată la fond şi menţinută în apel.
Astfel, a arătat că instanţele anterioare şi-au motivat soluţia pe considerentul că dreptul la acţiune aparţine în exclusivitate persoanei îndreptăţite şi că nu există nicio normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unor terţe persoane în afara fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire.
Or, potrivit normelor dreptului civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană interesată, iar reclamanta este persoană interesată să ceară constatarea nulităţii deciziilor administrative de restituire emise de pârâta I.N.C.D.A. Fundulea, deoarece, la data emiterii lor, competenţa de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele din extravilan fusese transferată către comisiile locale de fond funciar, potrivit dispoziţiilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005 coroborate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Deciziile de restituire în baza Legii nr. 10/2001 emise de o entitate rară competenţă materială sunt lovite de nulitate absolută, iar instanţa de judecată trebuie să constate această nulitate, numai că, în cauză, instanţele nu s-au pronunţat asupra nulităţii absolute a deciziilor emise de pârâtă, ce s-a cerut a se constata prin cererea de chemare în judecată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.
II. Recurentul-intervenient a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea în ceea ce priveşte apelul intervenientului în interes propriu (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Din motivarea instanţei nu reies alte motive decât cele care privesc exclusiv pe apelanta-reclamantă, fără a se putea susţine că acestea răspund şi apelului intervenientului, cât timp acesta invocase ca motiv de nulitate a deciziei nr. 166/2005 nu doar necompetenţa materială a entităţii emitente, dar şi faptul că el are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea sa de restituire coexistând cu cea a comoştenitoarei autorului comun, pe numele căreia pârâta I.N.C.D.A. Fundulea a emis decizia de restituire atacată.
2. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Aceasta deoarece, la data soluţionării cererii de apel, articolul de lege pe care instanţa şi-a întemeiat hotărârea, respectiv art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, era abrogat.
Intimata-pârâtă I.N.C.D.A. Fundulea a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate, sens în care a reiterat apărările făcute în etapele procesuale anterioare.
De asemenea, a depus întâmpinare şi intimatul-pârât C.A. M.A., care a invocat pe această cale excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pe cererea principală de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii faţă de el.
Intimatul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă pe cererea de constatare a nulităţii deciziei de restituire nr. 163/2005, deoarece terenul ce face obiectul acestei decizii excede competenţei teritoriale a reclamantei, nefiind situat în oraşul Fundulea, ci în comuna Sohatu, aşa cum dovedesc înscrierile de carte funciară.
Pe cale de consecinţă, s-a susţinut că reclamanta nu poate justifica nici un interes legitim în promovarea cererii de constatare a nulităţii deciziei nr. 163/2005, faţă de amplasarea terenului la care se referă această decizie pe raza altei unităţi administrativ-teritoriale decât oraşul Fundulea.
În subsidiar, dacă excepţiile nu vor fi primite, intimatul a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
Întrucât prin întâmpinarea intimatului-pârât C.A.M.A. sunt invocate două excepţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât pe cererea principală de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea aceleiaşi cereri, iar recursurile exercitate în cauză poartă asupra unei a treia, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanţa să cerceteze mai întâi excepţiile de procedură şi pe cele de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte are de stabilit, cu prioritate, ordinea soluţionării excepţiilor ridicate în cauză.
În acest sens, se va avea în vedere că toate cele trei excepţii sunt excepţii de fond, pentru că sunt în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune, consecinţa fiind aceea că ordinea soluţionării lor se va stabili în funcţie de efectele pe care tind să le producă în proces.
Astfel, excepţia care trebuie analizată prima este cea referitoare la calitatea procesuală activă. Reclamanta fiind cea care a declanşat procesul, trebuie stabilit mai întâi dacă aceasta este titulara dreptului dedus judecăţii.
Devreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, numai în măsura în care se stabileşte că acesta există în persoana reclamantei, respingându-se excepţia lipsei de calitate procesuală activă, se justifică analizarea în continuare a excepţiei lipsei de interes, verificându-se dacă reclamanta are un folos practic pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.
Dacă şi această din urmă excepţie se respinge, se va analiza cea referitoare la calitatea procesuală pasivă, pentru că numai în cazul în care în persoana reclamantei, deci a părţii care a declanşat procesul, sunt întrunite toate cerinţele pentru exercitarea dreptului la acţiune se justifică verificarea calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, respectiv dacă pârâtul este subiect pasiv al dreptului afirmat de reclamantă. Nu este de conceput să se stabilească cu prioritate cine este cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, atâta timp cât concomitent se pune în discuţie dacă reclamanta este titulara dreptului din acelaşi raport juridic şi dacă aceasta are vreun folos practic prin declanşarea procedurii judiciare.
Reţinând, aşadar, ca ordine a soluţionării excepţiilor în cauză lipsa de calitate procesuală activă, lipsa de interes şi lipsa de calitate procesuală pasivă, reţinând totodată că problema calităţii procesuale active, ce se impune a fi analizată cu prioritate, face obiectul recursurilor exercitate în cauză, înalta Curte urmează să examineze mai întâi recursurile şi, în funcţie de dezlegarea dată pe această cale excepţiei lipsei de calitate procesuală activă, să decidă asupra utilităţii examinării excepţiilor invocate de intimatul-pârât C.A.M.A. prin întâmpinare, în ordinea stabilită anterior.
Astfel, trecând la analiza recursurilor exercitate în cauză, înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantei:
Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că prima instanţă a soluţionat pricina pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, fără ca în prealabil să o fi invocat şi supus dezbaterii părţilor este reală, numai că o asemenea greşeală procedurală nu justifica anularea sentinţei în calea de atac a apelului, atâta timp cât soluţia pronunţată era corectă.
Din considerentele sentinţei primei instanţe rezultă că motivul respingerii acţiunii reclamantei a fost lipsa calităţii procesuale active a acesteia, devreme ce s-a reţinut că reclamanta este un terţ faţă de deciziile administrative de restituire a căror nulitate a solicit-o prin acţiune, pe când Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire exclusiv persoanelor îndreptăţite, respectiv foştilor proprietari deposedaţi abuziv sau moştenitorilor acestora.
Împrejurarea că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu a fost invocată şi pusă în discuţia părţilor de instanţă anterior închiderii dezbaterilor reiese din verificarea încheierii de la termenul din 12 mai 2006, când pricina a fost reţinută în pronunţare.
Procedând în acest mod, prima instanţă a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, ceea ce a produs reclamantei o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce i s-a respins acţiunea în temeiul unui mijloc procedural cu privire la care nu a avut posibilitatea de a-şi expune în prealabil punctul de vedere şi de a se apăra.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea anulării actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale este însă subordonată şi condiţiei ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Altfel spus, sancţiunea anulării devine operantă numai în cazul inexistenţei unui alt remediu procesual de înlăturare a vătămării.
În cauză, un asemenea remediu există şi constă în posibilitatea reclamantei de a discuta legalitatea soluţiei primei instanţe în căile de atac, posibilitate de care aceasta a şi uzat, formulând în căile de atac critici în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Pe cale de consecinţă, nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este operantă în ceea ce priveşte sentinţa primei instanţe, astfel că în considerarea argumentelor redate anterior, care suplinesc motivarea instanţei de apel, în mod legal această instanţă nu a dispus desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile formulate pe acest aspect în recurs fiind neîntemeiate.
De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile formulate de recurenta- reclamantă în combaterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active pe cererea principală de chemare în judecată.
Sub acest aspect, sunt corecte aprecierile instanţelor anterioare în sensul că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât este un terţ faţă de deciziile administrative de restituire emise în baza acestei legi, pe care le-a contestat prin acţiunea dedusă judecăţii, solicitând constatarea nulităţii lor.
Astfel, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se stabileşte exclusiv sfera persoanelor ce pot ataca această decizie/dispoziţie a autorităţii sau unităţii emitente.
Acestea sunt persoanele care se pretind îndreptăţite, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sau cele care au calitatea de succesori ai persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul art. 4 din lege.
După cum corect s-a reţinut la fond şi în apel, nici un text din Legea nr. 10/2001, ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terţilor, chiar de ar fi legitimaţi de un interes actual, de a ataca dispoziţia de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii.
În acelaşi timp însă, terţilor nu li se poate îngrădi accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României, prin negarea dreptului de a ataca în justiţie, potrivit dreptului comun, dispoziţia de restituire în natură care, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie titlu de proprietate cu „forţa probantă a unui înscris autentic”.
Dar nici din perspectiva dreptului comun reclamanta nu se legitimează procesual activ în cauză.
Aceasta deoarece, nu orice persoană poate invoca nulitatea absolută a unui act juridic, ci numai „persoana interesată”, adică cea care justifică un interes legitim şi actual.
Or, în speţă, reclamanta, care este un terţ faţă de deciziile de restituire a căror nulitate a solicitat-o, nu justifică un asemenea interes, neputând fi considerată persoană vătămată prin emiterea deciziilor atacate, cât timp nu a invocat un drept propriu în legătură cu bunurile asupra cărora s-a dispus prin aceste decizii.
Reclamanta invocă prevederile art. V din Titlul I al Legii nr. 10/2001 pentru a-şi legitima competenţa de soluţionare a notificărilor rezolvate prin deciziile atacate, dar aceasta nu îi conferă calitatea de a solicita constatarea nulităţii acestor decizii, prin care li s-au acordat notificatorilor măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.
Pretinsul conflict de competenţă între reclamantă şi o altă instituţie a statului cu privire la soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu justifică în persoana reclamantei dreptul de a cere în instanţă constatarea nulităţii deciziilor de soluţionare a notificărilor şi, deci, calitatea ei procesuală activă în cauză. Reclamanta nu este „persoană interesată” în a cere nulitatea deciziilor de restituire emise de o altă instituţie pretins necompetentă, ceea ce ar fi presupus afirmarea unui drept propriu în legătură cu bunurile asupra cărora s-a dispus prin deciziile atacate, or în absenţa afirmării unui asemenea drept, reclamanta nu are calitate procesuală activă pe cererea principală de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, contrar celor susţinute de recurentă, acesta nu putea fi analizat de instanţă.
În contextul în care, în speţă, s-a reţinut corect a nu fi îndeplinită una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, şi anume calitatea procesuală activă, intrarea în cercetarea fondului nu era posibilă, aşa încât nu se poate imputa instanţelor anterioare că nu au dispus asupra nulităţii invocate în cauză, criticile formulate în acest sens în recurs nefiind întemeiate.
Faţă de considerentele expuse, care suplinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, soluţia pronunţată de aceasta este legală, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (singurul în care se încadrează criticile formulate, pct. 5 şi 7 ale art. 304 fiind indicate numai formal de parte, deoarece nu a fost dezvoltată cu referire la hotărârea din apel nici o critică care să se subsumeze ipotezelor pe care aceste motive de nelegalitate le reglementează), Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Faţă de soluţia de respingere a recursului reclamantei, urmare a constatării legalităţii soluţiei de respingere a acţiunii principale pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, criticile propriu-zise din recursul intervenientului nu se mai impun a fi analizate, urmând ca şi acest recurs să fie respins, în considerarea următoarelor argumente:
Recurentul a învestit prima instanţă cu o cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând pe această cale anularea uneia dintre deciziile de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la care se ceruse anularea prin acţiunea principală, pe de o parte pentru motivul care a stat la baza acţiunii principale, necompetenţa materială a entităţii care a dispus restituirea prin decizia contestată, iar pe de altă parte pentru că respectiva decizie ar fi fost emisă în favoarea unui singur comoştenitor, iar nu a tuturor celor care au formulat notificări de restituire în calitate de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care s-ar afla şi el.
Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenţie principală se grefează pe cererea iniţială, ceea ce înseamnă că ea trebuie să aibă legătură cu pretenţiile originare, că nu poate exista în absenţa raportului de conexitate cu cererea principală, originară.
Or, în speţă, cât timp s-a constatat că nu este îndeplinită una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile în privinţa cererii principale de chemare în judecată, nu se mai poate stabili un raport de conexitate între cererea de intervenţie în interes propriu şi cererea principală, ceea ce se opune discutării în procesul pendinte a cererii de intervenţie, urmând ca dreptul pretins de intervenient să fie valorificat de acesta pe cale separată, prin formularea unei cereri autonome de chemare în judecată.
Chiar dacă intervenţia principală, în interes propriu, are caracter independent, autonom, reprezentând o veritabilă acţiune, prin care terţul tinde la valorificarea sau conservarea unui drept propriu, ea nu poate fi soluţionată în procesul declanşat la iniţiativa altei persoane, dacă cererea acesteia din urmă nu a fost rezolvată în fond.
Soluţia este susţinută şi de interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 55 C. proc. civ., care prevăd, ca regulă, că „Intervenţia se judecă odată cu cererea principală.”
Rezultă din această interpretare că cererea de intervenţie nu se va putea judeca astfel dacă instanţa nu se pronunţă asupra cererii principale, rezolvând-o în fond, cum este şi cazul în speţă.
Prin urmare, cât timp faţă de circumstanţele particulare ale speţei nu s-a ajuns la rezolvarea în fond a cererii principale de chemare în judecată, nici cererea de intervenţie în interes propriu nu putea fi judecată de instanţă, partea interesată având deschisă în acest scop calea separată a unei acţiuni autonome.
De aceea, recursul intervenientului nu poate fi primit, urmând a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de justeţea soluţionării pricinii pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, analizarea celorlalte două excepţii, invocate direct în recurs de către intimatul-pârât C.A.M.A., prin întâmpinare, excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a devenit inutilă. Aceasta deoarece, interesul nu se poate analiza în absenţa dreptului dedus judecăţii în persoana reclamantei, drept în absenţa căruia nu are, de asemenea, nicio relevanţă nici dacă pârâtul este cel care ar trebui să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii, adică dacă are calitate procesuală pasivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.O. Fundulea - Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi de intervenientul Ţ.A. împotriva deciziei nr. 488/ A din 19 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1175/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 953/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
