ICCJ. Decizia nr. 1279/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1279/2010
Dosar nr. 4365/108/2008
Şedinţa publică de la 26 februarie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, la data de 17 octombrie 2007, reclamanţii P.V.I., P.A.F. şi M.L.A. au chemat în judecată pe pârâtele SC A.V.T. SRL şi SC A.R.A. SA, sucursala Arad, prima în calitate de comitent, iar secunda în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, solicitând obligarea acestora la plata de daune materiale în sumă de 5.000 lei şi daune morale în sumă de 500.000 lei pentru prejudiciul încercat prin decesul fiului, respectiv fratelui lor într-un accident de circulaţie produs din vina conducătorului auto angajat al primului pârât, decedat şi el în urma aceluiaşi accident.
Judecătoria Arad, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 2150 din 31 martie 2008, prin care a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâte să plătească, în solidar, reclamanţilor 5.000 lei daune materiale, 200.000 lei daune morale şi 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Soluţionând recursul exercitat împotriva acestei sentinţe, Tribunalul Arad a reţinut că, în raport de valoarea obiectului litigiului, 505.000 lei, competenţa în primă instanţă revine tribunalului şi nu judecătoriei, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că prin decizia nr. 1187/ R din 18 septembrie 2008 a admis recursul, a casat sentinţa judecătoriei şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, dispunând în acest scop repartizarea aleatorie a cauzei.
În urma repartizării aleatorii, pricina a fost înregistrată în primă instanţă pe rolul Tribunalului Arad, la data de 22 octombrie 2008.
În faţa acestei instanţe, reclamanţii şi-au majorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte daunele morale, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei.
Prin sentinţa nr. 912 din 03 decembrie 2008, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În data de 23 octombrie 2006, autovehiculul tip microbuz condus de angajatul paratei SC A.V.T. SRL Arad, în care se afla şi numitul P.F.I., fiul şi respectiv fratele reclamanţilor, a intrat în coliziune cu un autotractor, iar în urma accidentului de circulaţie şi-au pierdut viaţa, pe lângă alţi pasageri aflaţi în microbuz şi şoferul acestuia, şi numitul P.F.I.
Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că accidentul s-a datorat culpei exclusive a şoferului, decedat şi el, şi că microbuzul condus de acesta a fost asigurat la pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad.
Prin rezoluţia din 11 aprilie 2007, dată în dosarul nr. 75/1007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, ca urmare a decesului acesteia, ceea ce îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să solicite pe calea acţiunii civile daune materiale şi morale pentru prejudiciul încercat în urma accidentului, în care a decedat fiul şi respectiv fratele lor.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, deşi înscrisurile depuse la dosar în dovedirea lor nu au probat cuantumul indicat de reclamanţi, având în vedere depoziţia martorei audiate în cauză, care a arătat modul în care s-a organizat şi au decurs pregătirile pre şi post înmormântare, se poate prezuma că organizarea unei ceremonii de înmormântare de genul celei descrisă de martoră a presupus cheltuieli în sumă de 5.000 lei.
Cât priveşte daunele morale, deşi apare ca superfluă susţinerea din notele de şedinţă ale reclamanţilor, referitoare la faptul că Ordinul C.S.A. nr. 3108 din 10 decembrie 2004, invocat în apărare de pârâtă, este „depăşit”, contrar susţinerilor pârâtei, normele de aplicare aprobate prin acest ordin în nici un caz nu pot înfrânge principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului, principiu ce rezidă în prevederile art. 998 – art. 999, art. 1075 şi art. 1084 C. civ.
În măsura în care sunt dovedite, daunele morale pot fi, de principiu, acordate şi peste limita invocată de pârâtă, la stabilirea cuantumului lor urmând a se avea în vedere gravitatea şi intensitatea durerii psihice a reclamanţilor, repercursiunile decesului asupra situaţiei lor sociale, dar şi criteriul echităţii.
Reclamanţii nu au făcut dovezi ale susţinerilor lor, astfel că suma de 200.000 lei reprezentând daune morale este rezonabilă, având în vedere că principiul reparării integrale a prejudiciului în domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ şi tinde la oferirea unui echivalent care să permită atenuarea prejudiciului creat prin fapta ilicită.
În drept, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
Împotriva sentinţei au declarat apel toate părţile.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 63 din 25 martie 2009, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a respinge apelul reclamanţilor, curtea a reţinut că suma de 200.000 lei ce le-a fost acordată cu titlu de daune morale este una rezonabilă şi este de natură să contribuie la atenuarea suferinţelor psihice îndurate de ei prin moartea fiului, respectiv fratelui, neimpunându-se a fi majorată spre a nu se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.
Pentru aceleaşi considerente a fost respins şi apelul pârâtei SC A.V.T. SRL Arad, prin care se solicitase diminuarea cuantumului daunelor morale acordate.
În motivarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala Arad, curtea a reţinut că suma acordată la fond cu titlu de daune materiale se justifică, pentru că deşi prejudiciul material pretins nu a fost dovedit în totalitate cu înscrisuri, fiind explicabilă în asemenea situaţii tragice lipsa de preocupare pentru preconstituirea probei scrise, coroborarea înscrisurilor existente cu declaraţia martorei N.F. poate conduce la concluzia că organizarea unei ceremonii de înmormântare, cu tot ce presupune aceasta, a necesitat la nivelul anului 2006 cheltuieli de 5.000 lei.
Pe de altă parte, s-a apreciat că soluţia fondului nu este greşită nici în privinţa stabilirii obligaţiei solidare de plată în sarcina pârâtelor.
Astfel, deşi răspunderea asigurătorului nu este una delictuală, ci contractuală, rezultând din contractul de asigurare încheiat în baza Legii nr. 136/1995, acest aspect nu înlătură răspunderea asigurătorului alături de asigurat faţă de persoanele păgubite prin accident, art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1005 prevăzând expres că „despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite”.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi şi pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad.
I. Recurenţii-reclamanţi au formulat, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici pe aspectul cuantumului daunelor morale, susţinând că prin neacordarea întregii sume pretinse cu acest titlu, aceea de 1.000.000 lei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor Ordinelor nr. 11 din 02 octombrie 2007 şi nr. 8 din 16 iunie 2008 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum şi a principiului fundamental al reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 998 – art. 999 C. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii-reclamanţi au arătat că suma pretinsă cu titlu de daune morale îşi găseşte temeiul în dispoziţiile Ordinului nr. 11 din 02 octombrie 2007 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care stabilesc că sumele acordate pentru decesele survenite în cazul accidentelor de circulaţie pot fi la nivelul sumei de 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb de la data producerii accidentului. Aceeaşi sumă de despăgubire este menţinută şi prin Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008, care prevede că „limita de despăgubire se stabileşte, pentru anul 2008, la un nivel de cel puţin 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R. Pentru anul 2009, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de cel puţin 1.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.”
Chiar dacă accidentul de circulaţie a avut loc în luna octombrie 2006, având în vedere că despăgubirile se acordă în anul 2009, aplicabil este Ordinul nr. 8 din 16 iunie 2008, în vigoare în acest an.
În mod greşit instanţa de apel nu a acordat cu titlu de daune morale suma solicitată de 1.000.000 lei, pe motiv că aceasta ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, ignorând prejudiciul incomensurabil produs acestora prin moartea fiului şi fratelui lor în vârstă de 24 de ani, care reprezenta singurul sprijin în gospodărie al părinţilor, cu care locuia, şi cel care le-ar fi asigurat un ajutor la bătrâneţe.
Suferinţa ce le-a fost pricinuită prin pierderea celui drag nu poate fi compensată cu suma pretinsă, dar aceasta poate acoperi, într-o oarecare măsură, prejudiciul moral astfel încercat.
Mai mult, dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., prevăd principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului produs, or, în speţă, prin acordarea doar a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale nu se dă satisfacţie acestui principiu.
II. Recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA, sucursala Arad, a invocat nelegalitatea hotărârii din apel sub aspectul confirmării soluţiei fondului de obligare în solidar a pârâtelor la plata de despăgubiri, ca şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Asigurătorul şi asiguratul nu pot fi obligaţi în solidar la plata de despăgubiri, întrucât temeiul juridic al răspunderii acestora este diferit.
Temeiul răspunderii asigurătorului rezidă în contractul de asigurare, iar despăgubirea având acest temei este limitată prin lege, fiind prevăzută de actele normative anuale aplicabile la data producerii accidentului. In acest sens sunt dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, care dispun că „prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată”.
În baza acestor dispoziţii legale şi a principiului de drept privind aplicarea legii în vigoare la momentul producerii evenimentului (tempus regit actum), instanţele de judecată puteau obliga asigurătorul la despăgubiri numai în limitele stabilite prin lege, respectiv prin Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie în anul 2006.
Conform art. 7 alin. (1) din acest Ordin, „în unul şi acelaşi accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în limitele de despăgubire valabile la data accidentului (..). Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt cele prevăzute în anexa nr. 3”, respectiv „până la 2.000.000.000 lei vechi pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 10.000.000.000 lei vechi, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.”
În plus, art. 22 pct. 5 şi 6 din Ordinul nr. 3108/2004 prevăd că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru partea de prejudiciu ce depăşeşte limitele maxime ale despăgubirilor stabilite potrivit normelor în vigoare.
În ceea ce priveşte daunele morale, faţă de scopul lor, instanţele au obligaţia să le acorde Într-un cuantum rezonabil, proporţional cu suferinţele îndurate de reclamanţi, iar nu ţinând seama doar de limita maximă stabilită de normele legale în vigoare.
În speţă, instanţele nu au ţinut cont de faptul că răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală izvorâtă din contractul de asigurare, iar nu o răspundere delictuală, respectiv de faptul că limitele răspunderii contractuale sunt cele reglementate prin Ordinul nr. 3108/2004 şi că ele nu se pot stabili după regulile înscrise în art. 998 – art. 999, art. 1075 şi art. 1084 C. civ.
Pe cale de consecinţă, au obligat în mod nelegal la plată asigurătorul în solidar cu asiguratul şi tot astfel au stabilit în sarcina asigurătorului obligaţia de plată în limita unei sume ce depăşeşte limita maximă legală a despăgubirilor pe care acesta le poate acorda.
Asupra criticilor formulate în recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii impune analizarea lor, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-pârâtă SC A.R.A.SA, sucursala Arad, a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul confirmării soluţiei fondului de obligare a sa la despăgubiri în solidar cu asiguratul şi într-un cuantum ce depăşeşte limita legală maximă a răspunderii sale, în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie.
Ambele critici sunt întemeiate.
Astfel, pentru a obţine repararea prejudiciului încercat prin moartea fiului şi respectiv fratelui lor în accidentul de circulaţie produs în anul 2006 din vina şoferului autovehiculului proprietatea SC A.V.T. SRL, reclamanţii au chemat în judecată pe această societate, în calitate de comitent al autorului faptei ilicite, decedat şi el în urma aceluiaşi accident, şi pe asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie, respectiv recurenta-pârâtă.
Chemarea în judecată a pârâtei SC A.V.T. SRL are ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., iar cea a recurentei-pârâte răspunderea civilă contractuală decurgând din contractul de asigurare încheiat cu proprietarul autovehiculului implicat în accident, răspundere ale cărei condiţii sunt reglementate prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Faţă de temeiurile diferite ale răspunderii celor două pârâte chemate în judecată, obligaţiile fiecăreia faţă de persoanele păgubite trebuie stabilite separat.
Legea nr. 136/1995, deşi prevede posibilitatea persoanelor păgubite de a se îndrepta atât împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cât şi a asigurătorului, art. 42, nu prevede prin nicio dispoziţie a sa solidaritatea răspunderii asigurătorului şi asiguratului, or în lipsă de stipulaţie expresă în acest sens, obligaţia debitorilor este divizibilă, iar nu solidară, întrucât, conform art. 1041 C. civ., solidaritatea nu se prezumă.
Prin urmare, în mod nelegal instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de obligare, în solidar, a asigurătorului şi asiguratului la plata de despăgubiri către reclamanţi, astfel că această soluţie se impune a fi reformată, în sensul stabilirii separate a obligaţiilor fiecărei pârâte faţă de reclamanţi.
În ceea ce priveşte răspunderea asigurătorului în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aceasta este limită prin lege, sens în care art. 53 din Legea nr. 136/1995 statuează că nivelul despăgubirilor datorate de asigurător se stabileşte prin norme adoptate de C.S.A.
Faţă de principiul tempus regit actum, potrivit căruia o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, rezultă că ceea ce interesează în speţă în determinarea legii aplicabile referitoare la nivelul despăgubirilor datorate de asigurător este data producerii faptei ilicite generatoare de prejudiciu, şi anume data producerii accidentului de circulaţie în care şi-a pierdut viaţa fiul şi respectiv fratele reclamanţilor, iar nu data acordării despăgubirilor, cum greşit s-a invocat în recursul reclamanţilor.
Pe cale de consecinţă, întrucât accidentul cauzator al prejudiciului ce se cere a fi reparat în speţă s-a produs în cursul anului 2006, când nivelul despăgubirilor datorate de asigurător pentru accidentele de circulaţie produse în acel an era stabilit prin normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004, aceste norme sunt cele aplicabile raportului juridic dedus judecăţii în determinarea limitelor răspunderii asigurătorului, iar nu cele aprobate de C.S.A. prin Ordinele nr. 11 din 02 octombrie 2007 şi nr. 8 din 16 iunie 2008, deoarece acestea reglementează limitele de despăgubire pentru accidentele produse în cursul anilor 2008, 2009 şi 2010.
Ca atare, criticile din recursul reclamanţilor, prin care aceştia invocă aplicabilitatea în speţă a Ordinelor nr. 11/2007 şi nr. 8/2008 pentru a justifica posibilitatea obligării asigurătorului la despăgubirea pretinsă prin acţiune, 1.000.000 lei, nu sunt întemeiate.
Conform art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 3108/2004, aplicabil în cauză, în unul şi acelaşi accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asiguratul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, „în limitele de despăgubire valabile la data accidentului”. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „Limitele de despăgubire se stabilesc anual prin norme adoptate de C.S.A. De la data aderării României la U.E., limitele de despăgubire vor fi cele prevăzute în directivele U.E. Pentru anul 2005, respectiv anul 2006, limitele de despăgubire sunt prevăzute în anexa nr. 3.”
În anexa 3 se prevede că, în cazul accidentelor produse în anul calendaristic 2006, limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de autovehicul, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, este de până la 2.000.000.000 lei vechi pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 10.000.000.000 lei vechi, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.
În raport de reglementările legale menţionate, rezultă că recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător R.C.A., nu poate fi ţinută să răspundă faţă de reclamanţi decât în limita unei despăgubiri de maximum 2.000.000.000 lei vechi, adică 200.000 RON.
Relativ la despăgubirile acordate în cauză cu titlu de daune materiale, cuantumul acestora nu a fost contestat de nici unul dintre recurenţi, aşa încât el va fi menţinut la nivelul sumei stabilită la fond şi menţinută în apel, aceea de 5.000 lei (RON).
Ambii recurenţi au contestat, însă, cuantumul daunelor morale, recurenta-pârâtă susţinând că suma de 200.000 lei, acordată cu acest titlu, este prea mare, pentru că stabilirea prin lege a unui plafon maxim al despăgubirilor nu este un criteriu de cuantificare a acestora, criteriul aplicabil fiind acela al proporţionalităţii cu suferinţele suportate de victimele prejudiciului, iar recurenţii-reclamanţi că respectiva sumă este prea mică în raport de trauma psihică încercată de ei prin moartea fiului şi respectiv fratelui lor.
Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că stabilirea prin lege a unui plafon maxim al despăgubirilor nu este un criteriu de cuantificare a daunelor morale este corectă, numai că ea nu poate conduce, în speţă, la micşorarea cuantumului daunelor morale stabilit de instanţele anterioare la nivelul sumei de 200.000 lei, în condiţiile în care, prin raportare la criteriul invocat de recurenta-pârâtă, această sumă este chiar prea mică pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamanţi.
Sub acest aspect, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt întemeiate.
Astfel, daunele morale au o funcţie compensatorie şi stabilirea întinderii lor se face pe baza unor criterii de natură a determina consecinţele negative suferite în plan psihic de victimele prejudiciului, ţinându-se seama de gravitatea vătămării produse şi de intensitatea cu care victimele au perceput consecinţele vătămării.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere gravitatea vătămării produse reclamanţilor prin moartea fiului şi respectiv fratelui lor, nu însă şi intensitatea cu care aceştia au perceput consecinţele unei asemenea vătămări, neluând în calcul durerea incomensurabilă pricinuită părinţilor prin moartea unui copil, cu atât mai mult cu cât acesta, băiat fiind, era sprijinul lor în gospodărie şi cel care le-ar fi putut fi ajutor la bătrâneţe.
În aceste condiţii, dimensiunile traumei psihice încercate de reclamanţi nu sunt reflectate în mod corect în suma de 200.000 lei, stabilită la fond şi confirmată în apel ca reprezentând reparaţia pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi.
Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victime, şi de aceea daunele morale nu puteau fi stabilite la nivelul sumei de 1.000.000 lei (RON) solicitată prin acţiune, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic sau să fie insuficientă pentru compensarea suferinţelor încercate de victime, or acest efect compensatoriu nu se poate realiza pe deplin prin suma de 200.000 lei acordată de instanţele anterioare cu titlu de daune morale în circumstanţele particulare ale speţei, raportat la dimensiunea traumei psihice suferite de reclamanţi prin moartea fiului şi respectiv fratelui lor.
Daunele morale vor fi astfel majorate la suma de 400.000 lei, apreciindu-se că această sumă de bani respectă principiul proporţionalităţii daunelor morale acordate cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de victimele prejudiciului.
Cum, însă, nivelul despăgubirilor datorate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în accidente de circulaţie produse în cursul anului 2006 nu poate depăşi suma de 200.000 lei (2.000.000.000 lei vechi), răspunderea recurentei-pârâte trebuie limitată la această sumă, din care 5.000 lei va reprezenta daune materiale, iar 195.000 lei daune morale.
În acest sens sunt şi prevederile art. 22 pct. 5 din Ordinul nr. 3108/2004, care stabilesc în mod expres că asigurătorii R.C.A. nu acordă despăgubiri pentru partea de prejudiciu care depăşeşte limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare stabilite potrivit art. 7, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei pentru daunele produse pe teritoriul României.
Limitarea prin lege a răspunderii asigurătorului nu are, însă, nicio consecinţă în privinţa despăgubirilor la care au dreptul terţii păgubiţi, în această privinţă fiind pe deplin aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului din dreptul comun.
Aceasta înseamnă că drepturile persoanelor păgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor rămân neştirbite, potrivit dreptului comun, pentru tot ceea ce nu va fi plătit de asigurător, pentru că asigurarea fiind în favoarea persoanelor păgubite, ea nu poate aduce atingere drepturilor de care acestea s-ar bucura şi în lipsa ei.
De aceea, partea de prejudiciu moral neacoperită de asigurător, respectiv suma de 205.000 lei (400.000 lei valoare totală prejudiciu moral, 195.000 lei valoare prejudiciu moral suportată de asigurător), va fi suportată de pârâta SC A.V.T. SRL Arad, în calitatea sa de comitent al autorului faptului prejudiciabil, pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
De asemenea, pârâta SC A.V.T. SRL Arad va trebui să suporte toate cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi în proces, pentru fazele procesuale în care le-au solicitat, fond şi recurs, nefiind posibilă preluarea de către asigurător, nici măcar în parte, a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, pentru că deşi în despăgubirile datorate de asigurător terţelor persoane păgubite intră, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, atât dezdăunarea pentru prejudiciul material şi moral, cât şi cheltuielile de judecată, în speţă, prin obligarea pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala Arad, la plata cheltuielilor de judecată s-ar depăşi plafonul maxim de despăgubire în limita căruia i se poate angaja răspunderea.
Faţă de considerentele expuse, rezultă că prin respingerea apelurilor formulate de reclamanţi şi de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1041 C. civ., art. 42 şi art. 53 din Legea nr. 136/1995 cu referire la art. 7 şi art. 22 pct. 5 din Ordinul nr. 3108/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, astfel că sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelurile aceloraşi părţi împotriva sentinţei de fond, pe care o va schimba în parte, după cum urmează: va obliga pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, să plătească reclamanţilor suma de 5.000 lei (RON) daune materiale şi 195.000 lei (RON) daune morale; va obliga pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanţilor suma de 205.000 lei (RON) daune morale; va obliga pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanţilor suma de 2.000 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, referitoare la respingerea apelului pârâtei SC A.V.T. SRL Arad şi respectiv admiterea în parte a acţiunii reclamanţilor.
Văzând şi prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obligă pe intimata-pârâtă SC A.V.T. SRL Arad, ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanţi în recurs, în sumă de 620 lei, din care 25 lei reprezintă contravaloarea trimiterii poştale a recursului reclamanţilor, dovedită cu nota de inventar a Oficiului Poştal Arad de la dosar, iar 595 lei reprezintă onorariu avocat pentru redactarea motivelor de recurs, dovedit cu chitanţa şi factura de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii P.V.I., P.A.F. şi M.L.A. şi de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, împotriva deciziei nr. 63 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, împotriva sentinţei nr. 912 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că:
Obligă pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Arad, să plătească reclamanţilor suma de 5.000 lei daune materiale şi 195.000 lei daune morale.
Obligă pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanţilor suma de 205.000 lei daune morale.
Obligă pe pârâta SC A.V.T. SRL Arad să plătească reclamanţilor suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Obligă pe intimata-pârâtă SC A.V.T. SRL Arad la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1275/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
