ICCJ. Decizia nr. 1416/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1416/2010

Dosar nr. 2624/1/2009

Şedinţa de la 3 martie 2010

Asupra recursului civil de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanţii L.O. şi B.V. au chemat în judecată civilă pe intimata SC C.P. SA, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administraţie al societății intimate, să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul denumit „Sadurile”, situat în Dealul Mărunţiş, Urlaţi, judeţul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu dependinţele lui, instalaţiile, clădirile, uneltele de exploatare şi, pe cale de consecinţă, restituirea acestora în natură.

În motivarea cererii de chemare in judecata, s-a arătat că imobilul in litigiu a aparţinut în întregime autorului reclamanţilor (decedat la data de 16 ianuarie 1951), conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32831 din 28 noiembrie 1933 şi transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 9532/1933 - calitatea lor de moştenitori fiind raportata la testamentele olografe din 20 iunie 1948, respectiv nr. 1/1989, si la certificatul de moştenitor emis ulterior - fiind preluat de stat în mod abuziv. Au arătat reclamanţii că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deţinătoare a imobilului, respectiv intimata, care nu a înţeles însă să dea curs notificării expediate, astfel încât s-a impus promovarea acţiunii de faţă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepţiile de inadmisibilitate a acţiunii, de necompetenţă materială a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi excepţia privind prescripţia achizitivă, toate fiind puse în discuţia părţilor şi respinse ca neîntemeiate în şedinţa publică din data de 21 mai 2002.

Prin întâmpinarea formulata, intimata a solicitat citarea în cauză a APAPS Bucureşti, motivat de faptul că societatea deţinătoare a imobilului s-a privatizat. La data de 21 mai 2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti, solicitând instanţei ca, în situaţia în care se va admite cererea reclamanţilor, să fie obligată chemata în garanţie, prin aceeaşi hotărâre, să restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar, la preţul de circulaţie din momentul pronunţării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective.

În motivarea acestei cereri, s-a arătat că intimata este societate privatizată conform art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi, în atare situaţie, nu are calitate procesuală în cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său, singura soluţie pe care instanţa o poate da fiind aceea de obligare a APAPS, ca instituţie publica implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri în condiţiile în care reclamanţii fac dovada îndeplinirii cerinţelor stabilite de actul normativ menţionat anterior.

Chemata în garanţie APAPS Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precum şi respingerea cererii de chemare în garanţie, motivat de faptul că ea asigură cumpărătorilor cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri definitive şi irevocabile, care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat.

Intimata SC C.P. SA a precizat la data de 05 decembrie 2002 că, o parte din terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC V. SA Urlaţi, a cărei introducere în cauză a solicitat-o, cerere încuviinţată de instanţă la acelaşi termen de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a anulat hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC C.P. SA, a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de ½ din imobilul compus din teren şi construcţiile aflate pe acesta, situat în Dealul „Mărunţiş” Urlaţi, judeţul Prahova, cunoscut sub denumirea de „Sadurile”, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. şi schiţa de plan anexă la acesta, a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, instalaţiilor şi obiectelor de inventar, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti şi a fost obligată intimata SC C.P. SA Ploieşti să plătească reclamanţilor suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanţii au arătat, atât în acţiune, cât şi în notificarea adresată intimatei, temeiul juridic al solicitărilor lor, respectiv art. 2 alin. (2) şi art. 20-25 din Legea nr. 10/2001, iar hotărârea consiliului de administraţie este asimilată unei decizii sau dispoziţii emisă de organul de conducere al societăţii deţinătoare a imobilului, astfel încât competenta de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor date de unitatea deţinătoare a imobilului revine secţiei civile a tribunalelor, conform art. 24 din legea sus menţionată.

Excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost considerată neîntemeiată, întrucât, cu actele depuse la dosarul cauzei, aceştia au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorului lor, iar cu actele de stare civilă, certificatele de moştenitor şi testamentele olografe au probat calitatea de moştenitori testamentari asupra bunurilor rămase de pe urma autorilor lor.

Excepţia privind prescripţia achizitivă a fost considerata ca fiind neîntemeiată, motivat de faptul că posesia exercitată de intimată asupra imobilului nu a întrunit cerinţele art. 1847 C. civ. pentru a duce la dobândirea proprietăţii, rezultând în mod cert că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil.

Pe fondul pricinii, tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamanţii au calitatea de moştenitori testamentari ai autorului lor şi de proprietari în cote de ½ ai imobilului compus din teren şi construcţii, context în care, cu notificarea comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, au solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a ½ din imobilul in litigiu, invocând drept temei de drept, dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 20-25 din aceeaşi lege, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, impunându-se astfel restituirea lui în natură.

S-a considerat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât statul a preluat fără titlu imobilul în litigiu şi, în atare situaţie, se impune anularea deciziei (hotărârii) emisă de organul de conducere al societăţii intimate, respectiv ca nu-şi pot găsi aplicabilitatea prevederile art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 invocate de intimată, întrucât privatizarea societăţii s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor aparţinând statului, ceea ce nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunului.

Cererea de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât potrivit art. 32 din Legea nr. 99/1999, APAPS poate acorda despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societăţile comerciale, către foştii proprietari, doar prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului, tribunalul a concluzionat că acesta nu poate fi admis, întrucât restituirea în natură a părţii de imobil corespunzătoare cotei de ½ ce reprezintă dreptul de proprietate al contestatorilor se poate realiza numai după efectuarea unei ieşiri din indiviziune, instalaţiile şi obiectele de inventar solicitate prin cererea de chemare în judecată, în prezent nu mai există, iar reclamanţii nu au mai susţinut această cerere cu ocazia dezbaterilor în fond.

Sentinţa a fost atacată cu apel, atât de reclamanţi, cât şi de intimata SC C.P. SA Ploieşti, astfel:

În apelul lor, reclamanţii au susţinut că, deşi tribunalul le-a constatat în mod legal dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul in litigiu, confirmând că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod greşit a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, ceea ce face ca soluţia pronunţată să fie lipsită de conţinut şi fără efecte juridice, împrejurarea că sunt coproprietari în indiviziune cu intimatele SC C.P. SA şi SC V. SA neputând să condiţioneze restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, care li se cuvine în mod legal.

La rândul său, intimata SC C.P. SA Ploieşti a susţinut că, în mod greşit, tribunalul a respins excepţiile invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, susţinând că, în realitate, acţiunea cu care a fost investit Tribunalul Prahova nu putea avea ca temei de drept decât dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar motivarea dată de tribunal privind respingerea excepţiei de necompetentă materială a instanţei nu este convingătoare.

A mai susţinut intimata că excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a contestatorilor a fost greşit soluţionată de tribunal, în sensul că s-a concluzionat ca fiind valabil un testament olograf ce a fost contestat, nesupus unei expertize grafologice care să ateste că acesta a fost scris şi semnat de către testator. De asemenea, s-a susţinut ca s-a respins greşit excepţia prescripţiei achizitive pe care a invocat-o în favoarea societăţii, şi nu în favoarea statului, care, într-adevăr, nu a exercitat o posesie care să întrunească cerinţele art. 1847 C. civ.

Pe fondul pricinii, intimata a precizat că soluţia este nelegală şi netemeinică, întrucât s-a avut în vedere testamentul olograf care nu este scris, datat şi semnat de testator, astfel că acesta nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 859 C. civ., iar sub acest aspect, reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de moştenitori, nici dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui restituire in natura au solicitat-o.

S-a mai învederat că, în mod greşit, s-a apreciat că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu s-a avut în vedere că imobilul a suferit modificări, fiind complet transformat, împrejurare în care legiuitorul nu mai permite restituirea în natură a acestuia.

Prin decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate apelurile declarate de părţi.

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, s-a considerat că, dacă s-ar admite cererea acestora de restituire in natură a cotei de ½ din imobil, ar însemna să se pronunţe o hotărâre care nu poate fi pusă în executare, pentru că nu se cunoaşte ce reprezintă în materialitatea sa acest drept de ½ care li se cuvine şi, pe cale de consecinţă, s-a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond, sub acest aspect, este legală.

Referitor la apelul intimatei, Curtea a stabilit că hotărârea emisă de Consiliul de administraţie este asimilată deciziei sau dispoziţiei emise de organul de conducere al unităţii deţinătoare conform art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 şi, în acest context, competenţa de soluţionare a acţiunii revine tribunalului.

Totodată, s-a menţionat că în mod corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţi, iar în privinţa calităţii procesuale active a reclamanţilor s-a considerat că, prin actele de stare civilă şi actele de proprietate depuse la dosar, aceştia au făcut dovada calităţii de moştenitori testamentari, precum şi a împrejurării că imobilul a aparţinut autorului lor.

S-a concluzionat pe baza probatoriilor administrate că, în mod legal, a fost respinsă şi excepţia prescripţiei achizitive, iar, pe fondul propriu-zis al cauzei, în ceea ce priveşte nemulţumirile apelanţilor cu privire la valabilitatea testamentului olograf, a precizat instanţa că înscrisul respectiv nu a fost expertizat grafologic, dar în baza lui s-a emis certificatul de moştenitor care face dovada calităţii de moştenitori a reclamanţilor din prezenta cauză.

Pe de altă parte, s-a reţinut că nemulţumirile intimatei legate de împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât ar avea o altă configuraţie şi o altă valoare datorită lucrărilor de extindere şi investiţii executate de apelantă, nu pot fi reţinute, întrucât nu au fost probate şi nici nu ar duce la inaplicabilitatea dispoziţiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Considerând că, în mod corect, a fost soluţionată şi cererea de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.P. SA.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs reclamanţii L.O. şi B.V., criticând-o pentru nelegalitate, pe considerentul că, deşi materializarea cotelor indivize de ½ din imobil se realizează în urma unui proces de partaj, totuşi, prealabil partajului, se impune restituirea în natură a imobilului în cotă ideală de ½ din imobil.

La rândul său, pârâta SC C.P. SA (care în faţa instanţei de recurs a depus înscrisuri din care a rezultat că şi-a schimbat denumirea în SC C.H. SA) a formulat recurs, prin care a învederat că, în mod greşit s-a respins excepţia necompetenţei materiale invocata de instanţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia prescripţiei achizitive, iar instanţele de fond nu s-au pronunţat asupra incidenţei în cauză a prevederilor art. 27 şi 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici asupra unor dovezi administrate de ea din care a rezultat că a efectuat investiţii masive la imobil, astfel încât acesta a fost esenţial transformat.

O altă critică a vizat împrejurarea că nelegal s-a respins cererea sa de chemare în garanţie a APAPS Bucureşti, deoarece Legea nr. 99/1999 nu constituie un impediment pentru admiterea unei astfel de solicitări formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Intimata pârâtă SC V. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că reclamanţii nu apar în evidenţele societăţii ca fiind foştii proprietari ai unor imobile pe care aceasta le deţine.

Prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, instanţa suprema a reţinut că, în mod judicios, instanţele anterioare au decis că hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de administraţie, îmbracă forma unei dispoziţii prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziţie care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în atare situaţie, competenţa de soluţionare a acţiunii revine secţiei civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată, astfel, neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a prematurităţii acţiunii.

Referitor la termenul de promovare a contestaţiei, s-a menţionat că aceasta se încadrează în intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepţia tardivităţii nu poate fi primită, ca de altfel nici excepţia prescripţiei achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.

S-a considerat si că, sunt nefondate criticile recurentei pârâte referitoare la încălcarea dispoziţiilor referitoare la reprezentare, respectiv cele relative la nesocotirea principiul unanimităţii în materia acţiunii în revendicare, întrucât acţiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, lege care derogă de la dreptul comun - art. 480 şi următoarele C. civ.

Pe fondul propriu-zis al cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să stabilească, prin probe, dacă recurenta pârâtă este privatizată integral, se încadrează în categoria societăţilor la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată şi, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, respectiv pentru a se verifica prin probe pertinente dacă imobilul se încadrează in prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În continuare, s-a arătat că instanţa va trebui sa analizeze în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti şi dacă B.R.M. este una şi aceeaşi persoană cu B.R.M., autoarea recurentului reclamant.

Prin decizia instanţei supreme s-a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC V. SA Urlaţi, întrucât, din expertiza efectuată la instanţa de fond, a rezultat că această societate deţine 14 ha de teren din imobilul în litigiu.

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, instanţa a considerat că el se impune a fi admis, întrucât cererea de restituire în natură în cotă de ½ solicitată de aceştia prin acţiune depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în paragrafele precedente.

Prin decizia civila nr. 7 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii, excepţie invocată de SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acţiunii formulată de reclamanţii L.O. şi B.V., a respins ca nefondat apelul reclamanţilor L.O. şi B.V. împotriva sentinţei civile nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova, a admis apelul intimatei SC C.H. SA Ploieşti, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a respins ca neîntemeiată acţiunea, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, privind respingerea cererii de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

Prin încheierea de rectificare nr. 1042 din 29 martie 2007 emisă de Biroul Notarului Public H.L. (fila 83 dosar apel), s-a constatat că, în cuprinsul certificatului de moştenitor din 4 ianuarie 1989 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului nr. 1 Bucureşti, din eroare s-a menţionat numele autoarei lui B.V., ca fiind B.R.M., deşi numele corect al acesteia era acela de B.R.M., fiind, în realitate, vorba de una şi aceeaşi persoană.

În ceea ce priveşte cererea completatoare formulată de reclamanţi la data de 30 aprilie 2007, în faţa instanţei de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, instanţa a respins-o ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicţie.

În cauza de fata, atât prin notificarea adresată unităţi deţinătoare la data de 12 noiembrie 2001 (fila 21 dosar fond), cât şi prin cererea introductivă de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a ½ din imobilul „Sadurile”, situat în Dealul Mărunţiş - Urlaţi, în calitatea lor de moştenitori ai defunctelor M.A. şi F.M., cărora le fusese testată această cotă de proprietarul bunului, V.D.

După ce pricina a parcurs un întreg ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii, în apel, prin cererea în discuţie au solicitat restituirea întregului imobil de la adresa menţionată anterior, în raport de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere situaţia expusă anterior, Curtea a apreciat că o atare solicitare reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel şi nici nu poate fi considerată o majorare a pretenţiilor iniţiale, deoarece nu se încadrează în cerinţele art. 294 alin. (2) C. proc. civ., situaţie în care s-a impus admiterea excepţiei inadmisibilităţii invocată de SC „C.H.” SA şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii ca inadmisibilă.

Referitor la apelul declarat de pârâta SC C.H. SA, instanţa a reţinut următoarele:

În privinţa excepţiilor invocate de această parte vizând inadmisibilitatea şi tardivitatea formulării acţiunii, necompetenţa materială a instanţei de a soluţiona cererea de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi prescripţia achizitivă, s-a reţinut că, acestea au fost tranşate irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 7864/2006, în sensul respingerii lor, expunându-se pe larg în considerentele acestei hotărâri argumentele care au determinat instanţa supremă să se oprească la o atare rezolvare a lor.

Curtea a avut in vedere, aşadar, rejudecarea apelul acestei părţi numai în sensul şi în limitele trasate prin hotărârea instanţei supreme, şi anume, de a stabili dacă pârâta este privatizată integral şi se încadrează în categoria societăţilor la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv daca sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, inclusiv verificări privind eventuala încadrare a imobilului în condiţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Textul de lege menţionat în precedent, respectiv art. 8 alin. (1), statuează că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, terenurile situate în extravilanul localităţii, la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar.

În speţa de faţă, nu s-a dovedit prin probele administrate, respectiv expertiza topo efectuată, acte şi interogatorii, că terenurile solicitate ar fi fost situate în extravilanul localităţii la momentul preluării abuzive sau la data notificării sau că regimul juridic al acestora ar fi reglementat de legea fondului funciar pentru a putea considera că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administraţie al pârâtei (hotărâre atacată pe calea acţiunii de faţă şi aflată la fila 28 dosar fond) s-a stabilit că nu se restituie în natură şi nu se acordă despăgubiri de către această societate pentru crama revendicată de reclamanţi, pe considerentul că bunul este înscris în patrimoniul societăţii, actele de privatizare au fost făcute în condiţiile legii, respectiv ca a fost de bună credinţă şi, pe cale de consecinţă, notificarea împreună cu actele anexate au fost transmise AVAS Bucureşti, ca instituţie publica implicată în privatizare.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin normele metodologice de aplicare a acestui act normativ s-a prevăzut că dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale acestui articol vizează stabilirea regimului juridic al reparaţiei pentru imobilele aflate în patrimoniul societăţilor comerciale care sunt privatizare integral sau într-o proporţie ce nu permite aplicarea art. 21 din lege şi au făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, în această situaţie măsurile reparatorii în echivalent fiind propuse de instituţiile publice care au efectuat privatizarea.

S-a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv, la data intrării în vigoare a legii, suprafaţa de teren de 6392 m.p. împreună cu construcţiile aflate pe aceasta erau deţinute de SC C.H. SA, societate integral privatizată la care statul sau alte autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale nu erau acţionari sau asociaţi majoritari (aşa cum reiese din înscrisurile depuse în faţa instanţei de apel).

Pe de altă parte, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 şi a constatării că prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 au fost încălcate dispoziţiile Constituţiei, rezultă că legiuitorul a reglementat posibilitatea reparaţiei prin echivalent doar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil şi trecute în patrimoniul societăţilor comerciale care s-au privatizat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

per a contrario, în ipoteza în care un imobil a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, persoana îndreptăţită, după ce a declanşat procedura necontencioasă în condiţiile impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001, are posibilitatea, conform art. 45 din acest act normativ să atace în justiţie titlul statului şi titlul subdobânditorului, adică actul de privatizare.

În această situaţie, chiar dacă titlul în baza căruia statul a preluat imobilul respectiv nu este valabil, principiul „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis„ nu-şi găseşte aplicabilitatea, ci operează doar „resoluto iure dantis”, în sensul că dreptul statului se desfiinţează, însă intervenind o cauză care nu permite şi desfiinţarea titlului subdobânditorului - buna credinţa, titlul societăţii comerciale privatizate în condiţii legale nu se mai desfiinţează.

Pe cale de consecinţă, formularea unei acţiuni prin care este atacată valabilitatea titlului statului îşi atinge finalitatea, respectiv obţinerea restituirii în natură, doar atunci când imobilul nu a fost dobândit cu bună credinţă de către subdobânditor.

Chiar dacă, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă că SC C.H. SA avea capital integral privat la data apariţiei Legii nr. 10/2001 (fila 42 dosar apel după casare), deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 38.108,51 m.p. (fila 42 dosar fond) şi contract de vânzare cumpărare autentic din 25 noiembrie 1998, încheiat cu Fondul Proprietatea Statului (fila 29 dosar 2600/2003 al Tribunalului Prahova), faptul că reclamanţii nu au formulat o cerere care să vizeze desfiinţarea actului prin care s-a realizat privatizarea plasează pârâta în poziţia unui subdobânditor de bună credinţă.

În acest caz, restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul pârâtei SC C.H. SA compus din cota de ½ din terenul în suprafaţă de 6392 m.p. (identificat conform expertizei P.D.) şi a construcţiilor aflate pe acesta (menţionate în lucrarea întocmită de expert T.C.) nu este posibilă, statul, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, urmând să despăgubească reclamanţii în echivalent prin intermediul instituţiei implicate în privatizare.

Raportat la considerentele expuse anterior, s-a apreciat că, în mod corect pârâta a înaintat notificarea reclamanţilor către AVAS Bucureşti, ca instituţie publică implicată în privatizare, nefiind posibilă restituirea bunurilor în natură.

În prezenta speţă, s-a apreciat ca AVAS nu poate fi obligata la despăgubiri către reclamanţi, pe de o parte, pentru că nu există un raport juridic direct între aceste părţi (AVAS fiind chemată în garanţie de către societatea pârâtă), iar, pe de altă parte, motivat de faptul că prin notificarea adresată pârâtei, cât şi prin cererea adresată instanţei, s-a solicitat expres restituirea în natură a bunului, iar a dispune în actuala fază procesuală acordarea de despăgubiri, ar însemna o încălcare a principiului disponibilităţii părţii.

Prin urmare, s-a apreciat ca problema despăgubirilor urmează a fi rezolvată cu ocazia soluţionării notificării care a fost înaintată de SC C.H. SA acestei instituţii, din moment ce s-a stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că preluarea bunului s-a făcut fără titlu, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar pe baza probelor administrate, Curtea a concluzionat că restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul pârâtei nu este posibilă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamanţi vizând constatarea dreptului lor de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, s-a reţinut că legiuitorul a statuat expres prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.

Prin acest mod de reglementare s-a acceptat ideea că dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată din patrimoniul fostului proprietar către stat, ceea ce conduce la ideea că nu mai este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, din moment ce dreptul există în patrimoniul acestuia.

În prezenta cauză, întrucât s-a stabilit că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, legea le recunoaşte expres reclamanţilor, potrivit textului menţionat anterior, calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea din imobil, situaţie în care, ca tehnică de redactare, nu se mai impune a se constata prin decizie acest lucru, atâta timp cât dreptul de proprietate exista în patrimoniul acestora.

Solicitarea reclamanţilor formulată cu ocazia acordării cuvântului în fond, în sensul de a se înainta notificarea V. Urlaţi pentru suprafaţa de teren aflată în administrarea acestei pârâte, nu poate fi primită. Deşi prin expertiza topo efectuată la instanţa de fond la data de 8 ianuarie 2003, s-a stabilit că din suprafaţa solicitată de reclamanţi, doar 6392 m.p. se află în proprietatea SC „C.H.” SA, restul terenului de 14,88 ha aflându-se în administrarea SC „V.” SA (fila 132 dosar fond), iar reclamanţii au luat cunoştinţă de conţinutul acestei lucrări, nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite înaintarea notificării la această instituţie pentru a se pronunţa asupra acesteia prin dispoziţie în condiţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanţii L.O. şi B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Instanţa de apel trebuia să rejudece apelurile numai în sensul şi in limitele dispoziţiilor deciziei de casare, anume: să stabilească dacă pârâta C.H. este privatizată integral, se încadrează în societăţile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv, să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Dacă cu privire la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a confirmat că domeniul de aplicare este Legea nr. 10/2001, şi nu Legea nr. 18/1991, cu privire la incidenţa art. 29 şi-a depăşit competenţa, ignorând dispoziţiile deciziei de casare, înlăturând ceea ce deja a stabilit aceasta şi anume că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, exprimându-şi o cu totul altă opinie.

Potrivit acesteia, „chiar dacă în cauză ICCJ a stabilit ca preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă că SC C.H. SA avea capital integral privat la data apariţiei Legii nr. 10/2001 [.], faptul ca reclamanţii nu au formulat o cerere care să vizeze desfiinţarea actului prin care s-a realizat privatizarea, plasează pârâta în poziţia unui subdobânditor de bună credinţă”.

Prin formularea acestei opinii s-a readus în discuţie incidenţa art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, situaţie juridică deja lămurită.

Aşadar, instanţa de apel, chiar dacă a recunoscut că nu sunt incidente prevederile art. 29, ca urmare a declarării neconstituţionale a acestuia, urmare abrogării sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil”, a stabilit, ignorând dispoziţiile deciziei de casare că nu sunt incidente nici prevederile art. 21 alin. (1) Și (2), deoarece imobilul, chiar dacă a fost preluat abuziv, la data intrării în vigoare a legii, el se afla în patrimoniul unei societăţi privatizate integral, iar pentru desfiinţarea titlului statului şi al subdobânditorului trebuia să se formuleze acţiune în justiţie conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziţiile art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât privatizarea pârâtei s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sociale aparţinând statului (contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 796 din 25 noiembrie 1998), ceea ce implica o transmisiune cu titlu universal şi nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunurilor imobile, art. 45 vizând numai înstrăinările cu titlu particular (vânzări ce au ca obiect imobile).

Prin expresia „acte juridice de înstrăinare” sunt avute în vedere orice acte translative de proprietate între vii sau pentru cauza de moarte, având ca obiect bunuri (exemplu: vânzarea-cumpărarea, schimbul, darea în plată, donaţia, contractul de întreţinere, legatul).

Nu intră sub incidenţa art. 45 din lege, operaţiunile juridice de transformare a unor persoane juridice (exemplu: transformarea societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, în societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar privat), deoarece, pe de o parte, în aceste cazuri operează o transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică dobânditoare, care rămâne ţinută de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoana juridica transmiţătoare, iar, pe de alta parte, art. 45 alin. (2) vizează numai înstrăinările cu titlu particular.

Cu privire la incidenta art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia pur şi simplu să constate că dispoziţiile deciziei de casare referitoare la aplicabilitatea art. 29 nu mai sunt de actualitate, în raport de declararea neconstituţionalităţii acestuia prin decizia Curţii Constituționale nr. 830/2008.

Urmare declarării neconstituţionalităţii art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” şi revenirii acestuia la vechea redactare, nu mai prezintă nici o relevanţă faptul că pârâta era o societate privatizată integral la data apariţiei legii.

Aplicabilitatea art. 29, după revenirea la vechiul text, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi existenta bunului în patrimoniul unei societăţi privatizate.

În cauza de faţă, prima condiţie a art. 29 (fost 27) nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că se impunea restituirea în natură a acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 21 (fost 20) din lege, deoarece art. 29 este de stricta aplicabilitate şi constituie excepţia de la regula restituirii în natură.

S-a susţinut totodată ca hotărârea este confuză, plină de contradicţii între considerente şi dispozitiv, neexistând in mod evident o legătură logică intre acestea.

Astfel, deşi instanţa de apel refuza cererea de restituire în natură a imobilului pe motiv ca acesta se afla în patrimoniul unei societăţi privatizate integral, în mod paradoxal şi în dezacord cu argumentaţia anterioară, recunoaşte în cauză aplicabilitatea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Se afirmă că „în prezenta cauză, întrucât s-a stabilit că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, legea le recunoaşte expres reclamanţilor, potrivit textului menţionat anterior, calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea din imobil, situaţie în care, ca tehnică de redactare nu se mai impune a se constata prin decizie acest lucru, atâta timp cât dreptul de proprietate exista în patrimonial acestora”.

În raport de aceasta motivare a hotărârii atacate, recurenţii susţin ca nu au primit răspunsurile la chestiunile relevante pentru cauza, respectiv: 1. dacă legea le recunoaşte expres calitatea de proprietari pe care nu au pierdut-o niciodată, cum se justifică respingerea cererii de restituire în natură pe motiv că imobilul se afla la data apariţiei Legii nr. 10/2001 în patrimoniul paratei; 2. cum este posibil să se afirme că nu este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, când însuşi textul de lege - art. 2 alin. (2) prevede în mod expres că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor prezentei legi”.

Cu privire la respingerea cererii completatoare, formulate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, pe motiv că nu se pot formula cereri noi în apel, recurenţii au susţinut că instanţa în mod greşit au calificat-o ca fiind o cerere nouă.

Cererea a fost formulată în temeiul modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, modificări intervenite în faza judecării recursului şi, din acest motiv, nu poate fi privită ca o cerere noua.

Analizând criticile formulate in contextul circumstanţelor concrete ale cauzei pendinte, respectiv dispoziţiilor legale care reglementează cauza recursului, Înalta Curtea va admite recursul, va casa în parte decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - păstrând dispoziţiile deciziei privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii şi respingerii, pe cale de consecinţă, a acesteia - pentru considerentele ce urmează:

Instanţa de recurs, in cercetarea criticilor formulate, a avut in vedere dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, in temeiul cărora recurenţii-reclamanţi au susţinut mai multe situaţii concrete de nelegalitate relative la limitele rejudecării apelurilor determinate de dispoziţiile deciziei de casare, respectiv caracterul obligatoriu al acestora - motivul casării cu trimitere spre rejudecare fiind astfel redat in cuprinsul deciziei instanţei supreme; să se stabilească dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăţilor la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv, să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ - caracterul confuz, plin de contradicţii al hotărârii atacate (întrucât între considerente şi dispozitiv nu exista o legătură logică), ignorarea dispoziţiilor deciziei de casare care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, si care trebuia sa constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidentei art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenta a acestuia cu alte dispoziţii legale - art. 45 din Legea nr. 10/2001, situaţie juridică deja lămurită in accepţiunea recurenţilor-reclamanţi.

Cercetarea punctuala a acestor critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecata in recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 312-316 C. proc. civ.

Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.

Realizarea acestei situaţii-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, presupune in mod necesar si obligaţia instanţei de judecata de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cat, in cauza de fata, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluţiunii in apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. – iar, pe de alta parte, de limitele casării - in raport de conţinutul explicit al deciziei de casare – respectiv, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Deşi prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fără sa precizeze in mod explicit limitele casării, cu ocazia rejudecării, instanţa fondului ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate in configurarea soluţiei pronunţate, sa stabilească aceste coordonate, in acest sens fiind edificatoare motivele invocate si considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând in acest fel, rejudecarea pricinii in fata instanţei de apel s-a realizat in condiţii care nu au asigurat garanţiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la desfăşurarea procesului civil in prima instanţa si in căile de atac, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, la respectarea regulilor devoluţiunii in apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate - redarea situaţiei de fapt si de drept a dosarului, etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În plus, enunţarea consideraţiilor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sunt importante şi din perspectiva posibilităţii conferite părţii interesate de a aprecia asupra şanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a obţinut deja hotărârea judecătoreasca.

Toate aceste consideraţii de fapt si de drept redate in paragrafele anterioare au menirea sa justifice soluţia propusa, respectiv admiterea recursului formulat, casarea in parte a deciziei instanţei de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţa.

Instanţa de apel va trebui sa asigure, aşadar, situaţia-premisa pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, in concret, stabilirea deplina a situaţiei de fapt, si aceasta nu numai prin operaţiunea de clarificare a cadrului procesual de investire, de încuviinţare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei pendinte (realizata deja, in mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci si prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor si in condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune si trebuie sa se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsa in dispozitiv.

Aşadar, instanţa de apel trebuie sa stabilească partea din hotărârea de prima instanţa ce se impune a fi conservata, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticata in apel, sa aibă in vedere care au fost limitele casării, aşa cum acestea rezulta cu evidenta din cuprinsul deciziei instanţei supreme, sa dea eficienta deplina chestiunilor de drept dezlegate de instanţa suprema, dat fiind caracterul obligatoriu al acestora, sa stabilească pe deplin situaţia de fapt si de drept a imobilului in litigiu, in raport de care va interpreta si aplica dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenta a acestuia cu alte dispoziţii legale.

Se justifica in contextul particular al cauzei pendinte, inclusiv ipoteza existentei unor motive contradictorii si străine de natura pricinii, in condiţiile in care, instanţa anterioara, împotriva unor norme exprese de procedura – art. 295 alin. (1) teza 1, cat si a unui text legal explicit de drept substanţial, art. 2 alin. (2) - „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor – a apreciat ca nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea reclamanţilor din imobilul in litigiu. În acelaşi sens, deşi retine ca instanţa suprema a stabilit ca preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, nu valorizează in nici un fel aceasta situaţie, prin raportare la chestiunea expresa pe care o avea de dezlegat in rejudecare, rezumându-se doar sa constate ca reclamanţii nu au formulat cerere care să vizeze desfiinţarea actului prin care s-a realizat privatizarea si ca acest fapt plasează pârâta în poziţia unui subdobânditor de bună credinţă. ( pentru o astfel de ipoteza, raţionamentul juridic ar fi trebuit sa conducă la ideea prezumţiei de legalitate a actului juridic, nicidecum la situaţia subdobanditorului de buna-credinţa)

Este nevoie, aşadar, de o preocupare reala din partea instanţei de judecata de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu chestiunile pe care instanţa suprema le-a ordonat spre a fi clarificate, cu susţinerile părţilor - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţa, in mod argumentat - toata aceasta preocupare in scopul realizării unei judecaţi echitabile in sensul dispoziţiilor legale interne si internaţionale (prevederile art. 6 din CEDO).

În ceea ce priveşte cererea completatoare formulată de reclamanţi la data de 30 aprilie 2007, în faţa instanţei de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, instanţa in mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile exprese si imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. - în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi - scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicţie.

S-a reţinut corect ca, după ce pricina a parcurs un întreg ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii, în apel, printr-o cerere noua, au solicitat restituirea întregului imobil de la adresa menţionată anterior, în raport de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere situaţia expusă anterior, instanţa anterioara a apreciat in deplina legalitate că o atare solicitare reprezintă in sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel şi nici nu poate fi considerată o majorare a pretenţiilor iniţiale, deoarece nu se încadrează în cerinţele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea ca cererea supusa discuţiei părţilor a fost formulată în temeiul modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, modificări intervenite în faza judecării recursului, nu constituie un argument pertinent in favoarea opiniei recurenţilor-reclamanţi, întrucât doar dispoziţiile legii noi de procedura se aplica din momentul intrării lor in vigoare si proceselor in curs de judecata, nu si dispoziţiile de drept substanţial ale unei legi speciale de reparaţie civila

Pentru aceste motive, Înalta Curte va păstra soluţia instanţei anterioare de admitere a excepţiei inadmisibilităţii invocată de SC „C.H.” SA şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii ca inadmisibilă.

Pentru toate celelalte considerente de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanţii L.O. şi B.V. împotriva deciziei nr. 7 din 19 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă, cauze cu minori şi de familie, va casa in parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii L.O. şi B.V. împotriva deciziei nr. 7 din 19 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă, cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia şi trimite cauze spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Păstrează dispoziţiile deciziei privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii şi respingerii, pe cale de consecinţă, a acesteia.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 109/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1424/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1429/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1588/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs