ICCJ. Decizia nr. 1305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1305/2010
Dosar nr. 3830/118/2006
Şedinţa publică de la 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 1082/2006, reclamanţii G.C., G.L., G.G.G., G.L., G.O.G.Ş. şi B.M.E. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Eforie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 364 m.p., situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa şi, în subsidiar, la atribuirea unui teren în compensare, într-o zonă urbanistică echivalentă a oraşului Eforie Nord, jud. Constanţa, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că dispoziţia menţionată nu este legală în ceea ce priveşte refuzul de restituire în natură a terenului, în primul rând pentru că nu este motivată sub acest aspect şi, în al doilea rând, pentru că nu este incidentă vreo situaţie în care restituirea în natură nu este posibilă.
Terenul în suprafaţă de 364 m.p. este liber de construcţii în cea mai mare parte şi numai o suprafaţă restrânsă este ocupată de o construcţie provizorie, pentru care deţinătorul nu posedă acte valabil încheiate, motive pentru care reclamanţii au considerat că măsura reparatorie prin despăgubiri băneşti, nu este întemeiată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 24 art. 2, 9, 10 alin. (3) şi 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 50/1991 republicată, H.G. nr. 498/2003.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 332 din 9 februarie 2007, prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi; s-a dispus anularea în parte a dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 emisă de Primarului Oraşului Eforie, în privinţa terenului în suprafaţă de 364 m.p., situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa; pârâtul a fost obligat să restituie reclamanţilor, în natură, parte din terenul în suprafaţă de 364 m.p., situat in Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa, respectiv suprafeţele de 47 m.p., 76 m.p. şi 29 m.p., delimitate prin punctele O-M-C-N, P-D-E-S-R si O-N-D-P în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză topografică, întocmit în cauza de expert F.D., raport ce face parte integrantă din sentinţă; s-a dispus obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie motivată, prin care să stabilească în favoarea reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafeţele de 96 m.p., 68 m.p., 5 m.p. şi 43 m.p., delimitate prin punctele A-B-S-F, H-G-J-K-I, B-G-H si I-K-J-L-M-N-O-P-R în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză topografică, întocmit de expert F.D.
Au fost respinse ca nefondate cererile privind corectarea dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 şi acordarea de teren în compensare în variantele indicate de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, pentru suprafaţa de 364 m.p. întrucât o parte din suprafaţa solicitată a le fi restituită este ocupată parţial de construcţii şi afectată de amenajări de interes public, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţelor de 47 m.p., 76 m.p. şi 29 m.p., astfel cum au fost individualizate în schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert F.D.
Pentru diferenţa de teren, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziţie motivată constând în măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafeţele de 96 m.p., 68 m.p., 5 m.p. şi 43 m.p. delimitate prin punctele A-B-S-F, H-G-J-K-I, B-G-H si 1-K-J-L-M-N-O-P-R în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză întocmit de acelaşi expert.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În etapa judecării apelului, în conformitate cu dispoziţiile art. 51 C. proc. civ., P.E. şi P.M.M. au formulat cerere de intervenţie în interes pârâtului Primarul Oraşului Eforie, în baza căreia au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi şi cu privire la restituirea în natură a suprafeţelor de 47 m.p., 76 m.p. şi 29 m.p.
S-a motivat cererea de intervenţie, arătându-se de către intervenienţi că sunt sigurii moştenitori legali ai defunctului P.M., asociatul unic al SC C.M. SRL.
Terenul în suprafaţă de 332 m.p. a fost concesionat de SC M. SRL al cărui asociat unic a fost soţul intervenientei P.E. şi, întrucât societatea nu avea prevăzut în statut o clauză de continuare de către moştenitor în caz de deces, patrimoniul, inclusiv contractul de concesiune, a fost transmis către moştenitorii legali.
S-a mai arătat de către intervenienţi că pe acest teren atribuit în concesiune au fost ridicate construcţiile cu caracter provizoriu, conform autorizaţiei de construire cu nr. 20 bis din 16 mai 1994 eliberată de Primăria Oraşului Eforie care ulterior au fost extinse şi transformate în construcţie definitivă, în baza autorizaţiei de construire nr. 58 din 9 decembrie 1996 eliberată de aceeaşi instituţie.
Conform sentinţei civile nr. 8631/COM din 18 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei, toate părţile sociale ale asociatului unic transmiţându-se către moştenitorii legali.
Întrucât în prezent drepturile intervenienţilor ar putea fi afectate prin menţinerea sentinţei apelate, au formulat cererea de intervenţie pentru a se preîntâmpina rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri care îi prejudiciază în mod vădit.
Intervenienţii şi-au justificat interesul procesual, arătând că acesta este personal, actual şi legitim, întrucât menţinerea hotărârii pronunţate de Tribunalul Constanţa ar conduce la prejudicierea lor, întrucât pe cele 3 loturi pentru care instanţa a dispus restituirea în natură către reclamanţi, s-a perfectat contractul de concesiune şi s-a edificat o construcţie, iar menţinerea sentinţei ar bloca întreaga activitate comercială a societăţii.
Această cerere de intervenţie, conform art. 52 C. proc. civ., a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 1 octombrie 2007.
Prin decizia civilă nr. 188/C din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a fost respins apelul formulat de reclamanţi, în timp ce apelul pârâtului a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în tot, iar pe fond, contestaţia reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanţii au declanşat procedura administrativă, formulând prin intermediul B.E.J. V.D.G., notificarea nr. 334 din 13 august 2001, adresată Primăriei Oraşului Eforie.
Prin această notificare, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 364 m.p. situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru clădirea demolată în mod abuziv.
În baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primarul Oraşului Eforie a emis dispoziţia nr. 75 din 21 februarie 2006 prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului compus din teren şi construcţie şi a dispus că pentru acest imobil, notificatorii vor beneficia de despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În baza înscrisurilor cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt succesorii legali ai autorilor G.S. şi G.I.L.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 860 din 25 februarie 1935, reclamanţii au făcut dovada că autorii lor au dobândit în proprietate imobilul în litigiu.
În baza actului de donaţie nr. 4553 din 28 noiembrie 1961 G.I. şi G.G. au donat statului imobilul situat în Eforie, b-dul Republicii, lot. 58, compus din terenul în suprafaţă de 364 m.p. şi 282 m.p. construcţii, conform Decretului nr. 181/1961.
Prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, se prevede că prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi cele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948, a Decretului 478/1954 privind donaţiile făcute statului sau altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz, dacă s-a admis acţiunea în anularea sau constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere înscrisurile cauzei, instanţa de apel a reţinut că acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie 4553/1961 privind imobilul aparţinând autorilor reclamanţilor, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 15891 din 16 decembrie 1996 a Judecătoriei Constanţa, rămasă irevocabilă.
Faţă de împrejurarea că există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a respins acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii actului de donaţie, instanţa de apel a concluzionat că imobilul nu a fost preluat abuziv.
În atare situaţie, nu se impunea acordarea de despăgubiri pentru imobilul litigiu, astfel cum a apreciat unitatea deţinătoare, întrucât proprietar este statul.
Instanţa de apel a apreciat că tribunalul în mod greşit a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv, conform sentinţei civile nr. 268 din 26 februarie 1991 a Judecătoriei Vălenii de Munte prin care s-ar fi constatat nulitatea contractului de donaţie, însă, această hotărâre viza un imobil situat în raza teritorială a Judecătoriei Vălenii de Munte, iar cu a Judecătoriei Constanţa, astfel că eronat s-a constatat că actul de donaţie a fost anulat, motiv pentru care s-a admis apelul formulat de Primarul oraşului Eforie, dispunându-se schimbarea sentinţei, iar pe fond s-a respins acţiunea ca nefondată, în timp ce apelul formulat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs (concepute de avocat T.C.), recurenţii G.Ş., G.L. şi G.O., au învederat că prin greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 s-a reţinut că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilului ce a aparţinut autorului lor, considerându-se că imobilul nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care acţiunea în constatarea nulităţii donaţiei, promovate de unii dintre reclamanţi, a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Calitatea reclamanţilor de „persoane îndreptăţite” însă, nu a fost pusă în discuţia părţilor de către instanţă, din perspectiva celor arătate anterior, iar pe de altă parte, intimatul nu a contestat niciodată dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, ci numai modalitatea de reparare.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dreptul reclamanţilor la apărare.
În măsura în care acest aspect ar fi fost supus dezbaterii contradictorii, reclamanţii ar fi fost în măsură să invoce împrejurarea că nu toţi coproprietarii care dobândiseră drepturi de proprietate asupra imobilului prin succesiunea lăsată de autorul comun – S.G.- au participat la întocmirea actului formal de donaţie din noiembrie 1961.
Astfel, potrivit actului notarial, la întocmirea lui, s-a precizat că din cei patru coproprietari (soţia supravieţuitoare – G.I.L. şi cei trei fii menţionaţi la pct. 2), numai doi au declarat că înţeleg sa renunţe la cotele lor de proprietate, care totalizează 3/4 din imobil.
Ceilalţi doi copii - G.Ş. (autorul recurenţilor G.Ş., G.L. şi G.O.) şi G.F. (autorul reclamantelor B.M. şi B.M.E.), nu luat parte la întocmirea actului notarial.
Recurenţii mai susţin că în concluziile orale susţinute în faţa instanţei de apel, precum şi prin notele scrise depuse la dosar au invocat apărările anterior arătate (formulate drept critici în prezentul recurs), însă nu au fost analizate în considerentele hotărârii de instanţa de apel.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la un proces echitabil, una din componentele acestuia fiind obligaţia tribunalului de a examina efectiv motivele, argumentele şi cererile părţilor, iar hotărârea judecătorului trebuie să demonstreze că observaţiile părţilor au fost într-adevăr auzite.
Or, instanţa de apel nu face nicio referire la eventuala înlăturare a argumentelor aduse de reclamanţi cu privire la lipsa de relevanţă a actului de donaţie şi fixarea datei preluării de către stat a imobilului la 3 noiembrie 1960.
Apelantei reclamante G.L. i-a fost refuzat dreptul la susţinerea cauzei prin formularea de concluzii orale, în condiţiile în care cei doi apărători prezenţi la judecarea apelului, nu asigurau şi apărarea acesteia, conform împuternicirilor avocaţiale ce se regăsesc la dosar.
Recurenţii mai arată că apelul formulat de pârât s-a fundamentat, în principal, pe pretinsa „apartenenţă la domeniul public" a două din loturile cu privire la care prima instanţă a dispus restituirea către reclamanţi (76 mp + 29 mp) şi că aceasta situaţie conduce la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce ar împiedica restituirea în natură.
Reiese astfel că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, respectiv, limitele învestirii sale întrucât a analizat un motiv de apel cu care nu a fost învestită, contrar prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Mai grav, motivul de apel care a stat la baza soluţiei recurate în prezenta cale de atac, nici nu a fost pus în discuţia părţilor.
Prin motivele de recurs formulate de avocat C.F. pentru reclamanţii G.G.G., B. (G.) M.E., G.Ş., G.L. şi G.O., în timp ce reclamanta G.L. le-a formulat în nume propriu, s-au susţinut 5 motive de nelegalitate a soluţiei.
1. Astfel, s-a arătat că există neconcordanţe între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, de vreme ce se admite apelul pârâtului Primarul Oraşului Eforie şi se respinge contestaţia acestora împotriva dispoziţiei administrative prin care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale pentru imobilul notificat, în timp ce prin considerente s-a concluzionat că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
În acest context li s-a agravat situaţia în propria lor cale de atac, iar instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât ambele părţi ale dispoziţiei contestate au achiesat la cele statuate prin aceasta, care le recunoştea calitatea de persoane îndreptăţite şi prin care li s-au acordat despăgubiri; dacă această dispoziţie nu ar fi fost contestată, ea ar fi fost pusă în executare în forma în care a fost adoptată; critica a fost susţinută de recurenţi pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – plus petita, prin analizarea unor motive care nu au fost formulate cu titlu de critici în apel şi nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.
2. Recurenţii au mai arătat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la reclamanţii B. (G.) M.E., G.Ş., G.L. şi G.O., ca descendenţi ai autorilor G.F. şi G.Ş., care nu au donat drepturile lor statului, astfel că nu au fost examinate pe fond drepturile acestora.
Pe de altă parte, donaţia invocată în cauză nu a produs efecte translative de proprietate, întrucât la încheierea ei nu au fost prezentate actele necesare – autorizaţia de înstrăinare şi formalităţile de publicitate imobiliară.
Contractul de donaţie este un act solemn, iar nerespectarea oricărei condiţii de formă şi a cerinţelor prealabile obligatorii pentru perfectarea lui, atrage nulitatea absolută a convenţiei, situaţie în care dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Recurenţii mai arată că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 498/2003 şi, respectiv, H.G. nr. 250/2007) precum şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 1072001 aveau formulări diferite la data soluţionării cauzei în fond şi la data pronunţării deciziei în apel.
Donatorii nu puteau gratifica regimul de la momentul anului 1961, acelaşi regim care cu 13 ani în urmă (în 1947) l-a arestat şi la scurt timp, la 17 septembrie 1947, i-a suprimat viaţa autorului lor, S.G., soţul şi tatăl celor doi donatori, chemaţi la 28 noiembrie 1961 şi forţaţi să încheie actul de donaţie sub ameninţarea răului produs autorului lor, la 1 an după evacuarea lor forţată din 3 noiembrie 1960 fără niciun act de expropriere.
În acelaşi timp, Decretul nr. 181/1961, în considerarea căruia s-a procedat la întocmirea actului de donaţie, nu figurează în legislaţia timpului şi nu a fost publicat niciodată, fiind numai un pretext menit să acopere un abuz.
Prin urmare, actul notarial nu a fost decât o operaţiune destinată să ofere o aparenţă de legalitate unei preluări abuzive, la un an după demolarea construcţiei, preluare care se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Se arată că prin dispoziţiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007 s-a prevăzut că deciziile şi dispoziţiile emise cu respectarea prevederilor cuprinse în., precum şi în Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, cu modificările şi completările ulterioare, îşi păstrează valabilitatea.
Recurenţii învederează, totodată, că însuşirea de persoană îndreptăţită în contextul Legii nr. 10/2001, este o calitate specială, iar lipsa acesteia nu putea fi constată decât pe calea punerii în discuţie a unei excepţii procesuale.
Instanţa de apel nici nu a observat că actul de donaţie nu a fost semnat de toţi moştenitorii lui S.G., ci numai de soţia supravieţuitoare a acestuia G.I.L. şi numai de unul dintre cei trei fii ai defunctului – G.G., iar nu şi de ceilalţi doi – G.F. şi G.Ş.
3. Recurentei G.L. i-a fost încălcat dreptul de apărare de către instanţa de apel, întrucât aceasta a stat în judecată în nume propriu şi nu a fost asistată de niciun apărător; totodată, din considerentele deciziei reiese că instanţa de apel nici nu a lecturat concluziile scrise depuse de părţi la dosar, astfel că acestea au fost lipsite de un proces echitabil din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Motivele de apel invocate de reclamanţi nu au fost analizate, ci au fost respinse de plano, dată fiind soluţia pronunţată de instanţa de apel.
4. Cererea de intervenţie accesorie trebuia respinsă pe fond, întrucât contractul de concesiune încheiat de SC M. SRL era lovit de nulitate, având în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 50/1991 care dispun: până la reglementarea prin lege a situaţiei juridice, nu pot face obiectul concesiunii terenurile libere de construcţii, aflate în administrarea primăriilor şi care pot fi revendicate de foştii proprietari; or, terenul în litigiu, îndeplinea toate condiţiile textului anterior citat.
5. Instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra cererii lor privind foloasele nerealizate şi pe care le-au solicitat cu titlu de despăgubiri prin notificarea formulată.
Totodată, s-a mai arătat că nu au fost introduşi în cauză, deşi aveau calitate procesuală pasivă: Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local al Oraşului Eforie.
Recurenţii învederează că data preluării imobilului este data preluării efective a acestuia, 3 noiembrie 1960, fiind acaparat de statul comunist prin izgonirea proprietarilor lui de drept: G.I.L. şi cei trei fii: G.G., G.F. şi G.Ş.
Deşi instanţa de apel nu a analizat apărările apelanţilor reclamanţi pe fond (privind modalitatea de restituire), aceştia redau şi critici pe fondul cauzei, care nu se impun a fi redate în prezentul recurs, întrucât acestea nu ar putea fi analizate omisso medio.
Recurenţii reclamanţi au depus în recurs înscrisuri care se regăseau deja la dosarul cauzei, dar la care au făcut referire în cuprinsul motivelor de recurs, precum şi dispoziţia nr. 535 din 5 octombrie 2009 emisă de Primarul Oraşului Eforie prin care s-a dispus rectificarea anumitor erori materiale din cuprinsul dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006, contestate în cauză, a aceluiaşi emitent.
Recursul formulat este fondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte constată a fi întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., potrivit celor ce urmează.
Prin motivele de recurs, în ambele formulări ale acestora, s-a criticat soluţia pentru valorificarea unui motiv ce nu a fost pus în discuţia părţilor de către instanţă, ceea ce a condus la pronunţarea unei decizii prin care li s-a agravat situaţia în propria cale de atac, critică susţinută atât pe temeiul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), dar şi din perspectiva art. 306 pct. 6 C. proc. civ. – plus petita.
Instanţa de fond a fost învestită cu o contestaţie formulată de reclamanţii cauzei, împotriva dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 emisă de Primarul oraşului Eforie, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 364 mp din Eforie, str. Republicii, jud. Constanţa şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale (Titlul VII din Legea 247/2005), atât pentru teren cât şi pentru construcţia ce a fost demolată după preluarea abuzivă de către stat; prin promovarea contestaţiei, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat anularea în parte a dispoziţiei, susţinând că este posibilă restituirea în natură a terenului, sau, în subsidiar, acordarea unui teren în compensare pe raza oraşului Eforie, urmând a se menţine dispoziţiile privind despăgubirile pentru construcţie.
În conţinutul dispoziţiei nr. 75/2006, emitentul a reţinut că preluarea abuzivă reclamată prin notificarea cu a cărei soluţionare a fost învestit, s-ar încadra în dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, constatare ce a fost rectificată prin dispoziţia nr. 535 din 5 octombrie 2009 emisă de Primarul Oraşului Eforie (fila 40 dosar recurs), din care reiese că încadrarea reţinută priveşte dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, deci o preluare nu numai abuzivă, ci fără titlu valabil.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului ce a aparţinut autorilor reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dată fiind existenţa contractului de donaţie aut. sub nr. 4553 din 28 noiembrie 1961 de notariatul de Stat al Regiunii Dobrogea, încheiat de G.I. şi G.G., în calitate de donatori şi Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa, în calitate de donatar, dar şi sentinţa civilă nr. 15891 din 16 decembrie 1996 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 141 din 22 februarie 1999 a Tribunalului Constanţa, Secţia Civilă (filele 24-28, vol. III dosar apel) prin care s-a respins cererea în constatarea nulităţii absolute a acestui contract de donaţie, acţiune promovată de G.G. şi G.Ş.
Soluţia instanţei de apel, deşi posibilă, nu putea fi pronunţată fără a se pune în discuţie această calificare a preluării imobilului, care, din punct de vedere procedural, are corespondentul în infirmarea calităţii procesule active în formularea notificării, cu consecinţa negării calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (raportat la datele speţei).
Contrar celor susţinute de recurenţi însă, acest aspect putea fi pus în dezbaterea părţilor din oficiu de către instanţa de apel, în conformitate cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă demersul de contestare a dispoziţiei emise de Primar reprezintă o cale de atac promovată de reclamanţi, dat fiind regimul juridic al calităţii procesuale active de a fi o excepţie procesuală de fond, absolută, peremptorie şi care poate fi invocată şi de instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii, iar pe de altă parte, normele ce reglementează restituirea imobilelor preluate abuziv de stat cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite, sunt de ordine publică.
Cum instanţa anterioară nu a supus dezbaterii părţilor această chestiune, s-a încălcat o regulă de procedură esenţială a procesului civil, contradictorialitatea, ceea ce a produs recurenţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât consecinţa negării calităţii de persoană îndreptăţită (deoarece s-a reţinut în realitate o preluare cu titlu valabil – contract de donaţie, neanulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă) a condus la neanalizarea criticilor reclamanţilor cu privire la modalitatea de restituire dintre tipurile de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, prima instanţă dispunând restituirea în natură a unor părţi din terenul de 364 mp excesiv fărâmiţate, de la adresa în litigiu.
Critica nu poate fi valorificată şi pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., plus petita, întrucât această ipoteză de recurs vizează cererile deduse judecăţii instanţei de fond (principale, accesorii sau incidentale) şi care constituie cadrul obiectiv al pricinii, garantat de principiul disponibilităţii părţilor ca şi prin dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Decizia recurată este dată şi cu aplicarea greşită a legii, astfel că Înalta Curte va reţine ca fondat şi motivul de recurs descris prin ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din cuprinsul dispoziţiei contestate nr. 75/2006, rectificată prin dispoziţia nr. 535 din 5 octombrie 2009, ambele emise de Primarul Oraşului Eforie, reiese că s-a reţinut ca moment al preluării imobilului în discuţie, anul 1960, existând probe care susţin o atare concluzie: procese verbale din 26 noiembrie 1960 şi din 22 mai 1961 de inventariere a materialelor rămase în urma demolării construcţiei ce a aparţinut numiţilor G.I., G., F. şi Ş., ca şi sentinţa civilă nr. 3503 din 3 august 1960 a Tribunalului Popular al Oraşului Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 868 din 8 august 1961 a Tribunalului Regional Dobrogea şi prin care s-a dispus evacuarea pârâtului G.G. şi a familiei sale din imobil, imobil care „a fost demolat printr-un decret special pentru înfrumuseţarea litoralului”, astfel cum se reţine în aceste hotărâri judecătoreşti.
Acest Decret nr. 181/1961, nepublicat (fila 129 fond) este menţionat ca temei al preluării şi în cuprinsul contractului de donaţie aut. sub nr. 4553 din 28 noiembrie 1961, moment la care donatorii – coproprietarii doar a unei cote părţi din imobil în calitate de moştenitori ai lui G.S., au menţionat această trecere în proprietatea statului, anterioară donaţiei.
Or, instanţa de apel, pentru a reţine incidenţa art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, trebuia să analizeze într-o ordine logică ţinând de cronologia derulării actelor de preluare, aşa cum au fost anterior menţionate, şi înlăture argumentat dovezile din care reiese fără îndoială preluarea în fapt, fără titlu valabil, a imobilului la momentul anului 1960, data deposedării celor 4 moştenitori ai lui G.S. (soţia supravieţuitoare şi cei 3 fii ai lor, conform certificatului de moştenitor de la fila 23 fond), dată ce coincide cu data preluării de către stat şi care interesează din perspectiva solicitării de măsuri reparatorii, formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar nu prin contractul de donaţie a unei cote indivize (2/3), act ulterior, lipsit de efecte datorită caducităţii lui.
În consecinţă, situaţia de fapt dedusă judecăţii a primit o greşită încadrare în prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar nu în dispoziţiile art. 2 lit. i) din acelaşi act normativ, potrivit celor deja arătate.
Înalta Curte constată a fi nefondate criticile privind nepronunţarea instanţei pe fond asupra cererii de intervenţie în interesul pârâtului, formulată în apel de P.E. şi P.M.M., întrucât dispoziţiile art. 105 alin. (2) corob. cu art. 108 alin. (2) C. proc. civ., prevăd că nulităţile (virtuale, în acest caz) nu pot fi invocate decât de partea care se pretinde vătămată prin actul de procedură omisiv sau defectuos îndeplinit.
Nici necitarea în cauză a Oraşului Eforie sau a Consiliului Local Eforie nu reprezintă critici fondate, susţinerea fiind contrară principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, în absenţa unei cereri exprese a acestora privind lărgirea cadrului procesual prin modalităţile permise de Codul de procedură civilă, cererea care nu ar putea fi formulată direct în apel, astfel cum dispune art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi, cu atât mai puţin, să fie dispusă de instanţă din oficiu, indiferent de faza procesuală a cauzei.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., cu ref. la art. 304 pct. 5 şi 9 şi corob. cu art. 313 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea ambelor apeluri aceleiaşi instanţe, întrucât niciuna dintre criticile apelanţilor nu au fost cercetate, urmând a se ţine seama de cele deja dezlegate prin prezenta decizie şi a se analiza pe fond pretenţiile reclamanţilor, valorificându-se probele deja administrate şi a se dispune, dacă este cazul, orice probă s-ar dovedi utilă soluţionării apelurilor (cu referire, în special, la pretenţia subsidiară a reclamanţilor de acordare a unui teren în compensare).
Nu se poate primi solicitarea recurenţilor de a se dispune trimiterea spre rejudecare la o altă instanţă egală în grad, întrucât cazul de prorogare judecătorească de competenţă reglementat de art. 313 C. proc. civ., este aplicabil când, din motive obiective, instanţa nu ar putea ea însăşi să procedeze la rejudecare (a fost desfiinţată, nu s-ar mai putea alcătui completul pentru motive de incompatibilitate, etc.).
PENTRU ACESTE MOTIVE:
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii G.Ş., G.L., G.G.G., B. (G.) M.E., G.L. şi G.O. împotriva deciziei nr. 188/C din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea ambelor apeluri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1416/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 109/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
